A.J. Flack

Despre autor
«Întrucât prietenii au insistat atât de mult să scriu mărturia soţiei mele şi a mea, pot spune acum că, ‘Căile Domnului’ au fost minunate pentru noi; oferim această carte cu dorinţa de a fi o încurajare pentru cititori». Aceste cuvinte reprezintă recunoştinţa din inima unui om care L-a slujit pe Domnul în totală dependenţă de El.

‘Căile Lui sunt uimitoare’ ne spune povestea convertirii lui şi a soţiei sale, şi modul în care Domnul i-a unit în căsătorie pentru slujba ce avea să vină.

Fred Flack şi-a petrecut mulţi ani din îndelungata sa viaţă în India. Împreună cu soţia sa Meg, L-a slujit pe Domnul cu credincioşie, iar acum, la vârsta de 97 de ani, el încă călătoreşte prin Anglia pentru a vesti Cuvântul lui Dumnezeu.

Fie ca toţi cei care citesc această carte să fie inspiraţi de Duhul Sfânt al lui Dumnezeu pentru a le urma credinţa.

Introducere
Fiecare are o mărturie; istoria este mărturia noastră. Sunt mulţi oameni care se ocupă cu afaceri sau cu alte lucruri, şi care îşi spun istoria. Dar mărturia noastră este despre Dumnezeu în viaţa noastră, ce a făcut El şi ce înseamnă pentru noi. În mărturia care urmează vorbesc în numele soţiei mele şi al meu.

Dumnezeu ne-a adus împreună; am devenit una şi am mers împreună în voia Lui, pe măsură ce ne-a descoperit-o. Este foarte important pentru mine, şi pentru orice creştin, să recunoaştem că mărturia noastră are valoare doar în măsura în care Domnul Îşi ocupă locul în ea. În Scriptură citim despre Dumnezeu că a acordat întâietate Fiului Său şi de aceea, este important ca Domnul să-Şi ocupe locul , dacă vrem ca mărturia noastră să aibe valoare.

Fred Flack

Anii de început ai lui Meg
Aş dori să încep cu mărturia soţiei mele. Când voi face referire la ea, îi voi spune Meg, căci acesta a fost numele pe care l-am folosit întotdeauna şi aşa îşi spunea şi ea.

Meg Sprackett, Marjorie, – numele ei întreg – s-a născut pe 5 aprilie 1907. Părinţii ei erau divortaţi şi prin urmare, Meg a avut o copilărie tare nefericită. Tatăl ei avea afaceri în Burma, ţară din care exporta mătase şi fildeş. La vârsta de şase ani a fost trimisă acasă sub grija unui căpitan de vas, iar odată întoarsă în Anglia, a trebuit să locuiască cu unchi şi mătuşi. Nimeni însă n-o dorea cu adevărat şi de aceea vacanţele şcolare erau ocazii nefericite.

Când a crescut a primit educaţie la cel mai înalt nivel. Mama sa s-a luptat din greu ca să primească cea mai bună educaţie, prin urmare şi-a trimis fiica la una dintre cele mai bune şcoli din Anglia. Dar Meg nu era prea interesată de pregătirea ei; întotdeauna a dorit să cunoască lucruri noi. A pricinuit oarecare probleme, căci a provocat ceva pagube şi bătaie de cap unora dintre oamenii la care a stat.

A citit povestea lui Mary Slasser – o misionară care a fost numită «regina Africii». Meg fusese întotdeauna ambiţioasă şi, fiind profund impresionată de această mărturie, aspira să ajungă ca Mary Slasser. Astfel că, într-o zi a mers la un secretariat misionar din Londra şi a spus că dorea să devină misionară. Secretara, fireşte, şi-a dat seama curând că ea nu era mântuită; nu era creştină. A sfătuit-o să urmeze cursuri de asistenţă medicală sau de profesoară, întrucât ambele profesii se dovedeau a fi foarte folositoare în străinătate. Ea a ales asistenţa medicală şi a urmat cursul de pregătire la Spitalul Sf.Thomas din Londra. Acolo a întâlnit o altă studentă, la acelaşi curs, Hilda Bennett; au devenit prietene foarte apropiate. Şi-au terminat împreună cursul şi Meg i-a spus prietenei sale: ’Hai să ieşim din munca instituţionalizată’.

Aventura în două
Au decis să închirieze o frumoasă proprietate şi s-o mobileze pentru a oferi vacanţe copiilor a căror părinţi lucrau în străinătate, vacanţe mai frumoase decât cele avute de Meg. Au închiriat o proprietate, la Chute Magna, lângă Bristol, au mobilat-o şi au deschis-o copiilor. Le spuneau acestora să-şi aducă bicicletele şi animalele de casă şi petreceau o minunată vacanţă împreună cu ei. Meg şi Hilda au continuat aşa cam doi ani. Din nefericire, părinţii acestor copii nu plăteau şi, din moment ce nu primeau bani de nicăieri, iar fără bani nu puteau continua, au trebuit să închidă casa de vacanţe.

Acum, ce să facă? Nu s-au putut hotărâ imediat, însă într-o zi au văzut un anunţ într-o revistă: ‘Magazinul de prăjituri-făcute-în-casă de vânzare în Ilfracombe, Devon’. S-au gândit rapid: ‘Oh, asta ar fi minunat; să-l cumpărăm’. Nu cunoşteau nimic din arta gătitului, dar aveau o carte de bucate, aşa că au făcut  planuri tot drumul către acest magazin din Ilfracombe. Au stabilit că urma să fie un restaurant unde să se servească prăjituri, mic dejun şi cina. Ilfracombe era un loc unde să-ţi petreci concediul de vară, aşa că ele trebuiau să câştige în şase luni destul cât să le ajungă tot anul. S-au descurcat atât de bine încât şi-au permis să meargă în Austria la ski, în sezonul de iarnă, şi asta doi-trei ani la rând. Apoi, datorită succesului în afacere, s-au gândit să mai deschidă un magazin. Aşa că au mai luat unul în Barnstaple, nu foarte departe de Ilfracombe. Urmau să gătească într-un loc şi să ia toate produsele de patiserie, şi prăjiturile şi orice altceva mai produceau, şi să le vândă în celalalt loc. Au cumpărat o maşină mică, Austin 7, la preţul de 5 lire. Avea însă o problemă, urca dealul doar în marşarier. Dar n-aveau de gând să se dea bătute. Au început să care prăjiturile dintr-un loc în altul. Era responsabilitatea lui Meg s-o facă. Pe bancheta din spate punea tăvile cu prăjituri şi produse de patiserie, iar pe scaunul din faţă, câinele.

Bărbatul AA
Într-o zi , maşina s-a stricat şi Meg, care nu ştia absolut nimic despre ce se afla sub capotă, s-a aşezat pur şi simplu împreună cu câinele în aşteptarea unui bărbat AA ( angajat Service Auto al unei companii de asigurare – n.tr.) care s-o ajute. S-a întâmplat ca acela să fie drumul aflat în sarcina unui bărbat AA cu motocicletă care s-a şi ivit, fiind în cursa lui de serviciu. El întrebă: ‘Ai probleme, domnişoară?’ ‘Da, am’. ‘Ai asigurare la AA?’ ‘O, nu’, spuse ea, ‘dar tatăl meu are’. Şi se gândi că o să ţină spusele ei. ‘O să-ţi repar maşina’, zise el. Când termină, o întrebă: ‘Ai ceva pe care să-mi şterg mâinile?’ Meg gândi că un AA era tare ineficient! Ar fi trebuit să-şi aibe propriile cârpe cu el. Însă luă o bucată de hârtie care se afla pe jos în maşină, şi i-o dădu. El se uită la hârtie şi apoi la ea; îi oferise un tratat evanghelic.

În oraş era un om care obişnuia să pună în maşini astfel de tratate. Tratatul era singura hârtie ce-o avea, şi Meg i-l dădu ca să se şteargă pe mâini.

O întrebă: ‘Eşti creştină?’ ‘Bine-nţeles că sunt!’, răspunse. ‘M-am născut într-o ţară creştină, nu avem idoli, iar tatăl meu este destul de bogat; bine-nţeles că sunt creştină!’ El continuă: ‘Eşti mântuită?’ Meg nu înţelegea ce vroia să zică. ‘Ei bine, dacă ai fi avut un accident şi ai fi murit astăzi, te-ai fi dus în iad!’ Această remarcă atât de directă o înfurie teribil. Apăsă pedala, porni maşina şi îl lăsă pe bărbat cu privirea aţintită după ea.

Ei bine, maşina s-a stricat de treisprezece ori pe acelaşi drum în decursul aceluiaşi an. Şi de fiecare dată a trebuit să-l aştepte pe acelaşi AA. Desigur că el îi predica Evanghelia până ce îi repara maşina. I-a adus tot felul de cărţi şi broşuri şi i-a spus: ‘Citeşte-le’. ‘Da, am să le citesc’, spunea ea politicos. Când i le aducea înapoi el întreba: ‘Le-ai citit?’ Întotdeuna răspundea afirmativ, dar, bine-nţeles că nu le citise. Îl ducea cu vorba. Totuşi el era atât de insistent de fiecare dată încât ea începu să se întrebe de ce. Probabil că ea se afla pe partea cea rea a drumului şi el pe cea bună. Începu să-şi piardă somnul şi deveni iritabilă. Se certă cu prietena ei, fapt ce nu mai avusese loc înainte.

Invitată de străini
Decise să-i scrie mamei sale şi să-i spună că intenţiona să se întoarcă acasă la ea. Ştia prea bine că mama n-o dorea şi pe lângă asta, ea trăia într-o caravană în Surrey. Totuşi îi scrise o scrisoare şi se duse s-o pună la poştă, luând câinele cu ea. Apoi se gândi: ‘Ce prostie fac! Câştig destul cât să trăiesc, mă descurc destul de bine. De ce să dau fuga la mama?’

Merse puţin să se plimbe ca să-şi mai limpezească gândurile şi, pe când mergea, auzi oameni cântând. Lui Meg îi plăcuse dintotdeauna muzica, toată familia ei fiind melomană. Descoperi câteva trepte ce duceau spre un apartament al unei clădiri impunătoare. Îşi luă câinele sub braţ, intră şi dădu de un grup mic de oameni. Dintr-o dată îşi dădu seama că nimerise unde nu trebuia. Toate femeile purtau pălării şi ciorapi groşi de lână şi toţi cei adunaţi aveau Biblii.  Se hotărâ să iasă din încăpere imediat! Când era pe punctul să iasă, bărbatul care conducea întrunirea o strigă şi îi spuse: ‘Aveţi probleme, domnişoară?’ ‘Nu, nu, n-am nici o problemă’. Bărbatul şopti ceva soţiei sale şi apoi îi spuse lui Meg: ‘Vino cu noi acasă şi ia cina cu noi’. ‘O’, se gândi ea, ‘ce ciudat. Nici nu mă cunosc; de ce m-ar invita la cină?’ Însă se linişti şi fu de acord să-i însoţească pe aceşti străini la cină.

În timp ce soţia pregătea masa, soţul aduse o cărticică neagră şi începu să citească capitolul 15 din Luca – oaia pierdută, moneda pierdută şi fiul pierdut. Apoi îi spuse: ‘De ce crezi că femeia din această pildă s-a agitat atâta pentru moneda ei pierdută?’ ‘Ei bine’, spuse Meg, ‘nu-şi permitea s-o piardă; era săracă’. Atunci el zise: ‘Cred că Dumnezeu te caută!’ ‘Oh’, spuse ea, ‘Nu cred în Dumnezeu’. Soţia termină pregătirile pentru cină şi astfel mâncară împreună. Înainte de a pleca, bărbatul spuse: ‘Înainte să pleci, vreau ca să vorbim cu Tatăl’. ‘Să vorbim cu tatăl? De ce nu l-au invitat pe bătrân la masă?’ Dar apoi înţelese ce voise gazda să spună; au îngenuncheat şi s-au rugat. Până atunci nu mai auzise pe nimeni rugându-se. Avea un nod în gât, dar îşi împietri inima. Spuse: ‘Noapte bună!’ şi plecă acasă.

A doua invitaţie şi convertirea
A doua zi merse într-o piaţă din Barnstaple şi îl văzu pe bărbatul AA la celălalt capăt al pieţii. Nu dorea ca el s-o vadă, prin urmare se ascunse. Se gândi că nu fusese văzută, dar…fusese! Bărbatul veni la ea şi-i spuse: ‘Bună ziua, domnişoară!’ Ea nici nu se sinchisi să-l salute. El continuă: ‘Soţia mi-a spus ca data viitoare când te voi întâlni să te invit la noi la cină.’ ‘De ce ar vrea soţia să vin la cină? Nici nu mă cunoaşte!’ ‘Ei bine, dacă ti-aş spune, n-ai înţelege.’ ‘Încearcă-mă, spune-mi de ce’. ‘Ei bine, noi ne-am rugat pentru tine. Ne-am sculat în fiecare dimineaţă la ora patru ca să ne rugăm, şi asta de când te-am întâlnit prima oară şi ţi-am reparat maşina’. ‘O, ce prostie!’, se gândi ea. ‘Se pare că trebuie să vin la cină’. Astfel, acceptă invitaţia.

La ora stabilită, ea se prezentă. Era o căsuţă mică; aveau doi copii mici, iar alţi cinci mai mari stăteau în jurul mesei. Înainte de a începe să mănânce, el luă o carte mică şi începu să citească. Era o carte intitulată «Siguranţă, Certitudine şi Bucurie», un tratat evanghelic scris de George Cutting, conţinând un mesaj bun şi clar. Dintr-o dată, Meg îl opri şi-l întrebă: ‘Cum pot să-L găsesc pe Dumnezeu?’ El răspunse: ‘Ei bine, eu nu te pot ajuta’. ‘Nu mă poţi ajuta? M-ai vânat tot acest timp şi acum, când vreau să-l aflu pe Dumnezeu, îmi spui că nu mă poţi ajuta?!’ ‘Nu’, zise el, ‘poţi să îngenunchezi şi să vorbeşti tu însăţi cu Dumnezeu’. Nu mai făcuse niciodată aşa ceva! Nu ştia ce să spună. Totuşi, reuşi să îngenuncheze şi se uită la copiii care, pe deasupra mesei, o urmăreau. Limba parcă îi amorţise şi era atât de uscată.

Ceasul ticăia: tic, tic, tic…Era confuză. ‘Trebuie să spui ceva’, spuse el. Dintr-o dată izbucni: ‘O, Dumnezeule, îmi pare rău, Te-am necăjit tare mult. Amin.’ Duhul Sfânt a coborât peste ea, i-a dat viaţă şi a botezat-o. A cunoscut chiar atunci că a devenit o oaie purtată pe umărul Păstorului.

Pe drum către casă i-a întrebat pe toţi pe care i-a întâlnit: ‘Eşti mântuit? Eşti mântuit?’ Desigur, ei rămâneau uimiţi de întrebare şi nu-i răspundeau nimic. Ajunsă acasă se duse la prietena ei şi îi spuse: ‘O, am devenit creştină!’ ‘O, ai devenit creştină? Te-ai alăturat acelui grup fericit de pelerini? Ei bine, nu ştiu dacă vom mai putea merge împreună. Dar oricum, vom vedea…’

Primele experienţe creştine
Meg îşi cumpără o Biblie a doua zi dimineaţa şi oridecâteori se ivea prilejul, între servirile clienţilor, citea câteva pagini. I se părea o scrisoare de dragoste adresată ei, atât de frumoasă! În curând află că se ţinea un serviciu divin la Adunarea Frăţească, duminica dimineaţa, astfel că aşteptă cu nerăbdare duminica următoare să meargă la întrunire pentru a lua parte la Masa Domnului. În acest punct, bărbatul AA şi soţia lui i-au făcut o invitaţie pentru week-end: ‘Vino şi petrece cu noi week-endul’. Ea acceptă această invitaţie călduroasă şi le spuse despre dorinţa ei de a lua parte la strângerea de duminică. El îi spuse: ‘Îmi pare foarte rău, dar nu vom putea să te luăm cu noi, pentru că oamenii de acolo nu te vor primi; ei sunt Fraţi Închişi, adică nu primesc ‘străini’. Îţi voi da însă o scrisoare pentru Fraţii Deschişi şi vei putea merge acolo’.

Înainte să meargă la întrunire, Meg observă că soţia era neliniştită. Aceasta se uită la Meg şi îi spuse: ‘Trebuie să-ţi spun ceva’. ‘O, spune-mi, ce este?’ Ea zise: ‘Ei bine, nu poţi lua parte la Masa Domnului fără să ai ciorapi groşi de damă’. ‘O, ce au a face ciorapii cu Masa Domnului?’ ‘Bărbaţii tineri se vor uita la picioarele tale’. ‘O, asta fac tinerii la Cină, se uita la picioarele fetelor? ‘ ‘Ei bine’, spuse ea, ‘oricum nu am astfel de ciorapi’. Soţia îi spuse: ‘Îţi împrumut eu o pereche’. Astfel că îi dădu o pereche de ciorapi de lână, foarte aspri. ‘Cum o să-i ţin întinşi pe picior?’ ‘O, n-ai nimic cu ce să-i ţii ridicaţi?’ ‘Nu’. ‘Bine, o să-ţi fac o pereche de jartiere’. Îi făcu o pereche de jartiere şi acum era gata echipată pentru a merge la biserică.

Iat-o deci plecând cu o scrisoare de recomandare şi având în picioare ciorapi groşi şi aspri de lână. Trei trepte trebuiau urcate pentru a ajunge în sala de adunare. În vârful scărilor se afla un tânăr care-i spuse: ‘Bună dimineaţa, soră!’ ‘Soră?!’ Cu siguranţă, înainte nu I s-ar fi părut  deloc melodios acest cuvânt, dar acum era altfel. Se simţi binevenită. Avea să trăiască cerul pe pământ în mijlocul acestor oameni. Dar, cam pe la jumătatea serviciului, unul dintre ciorapi îi alunecă. Ce să facă acum? Nu putea să şi-l ridice şi, pentru a face situaţia şi mai dificilă, celalălt ciorap se lăsă şi el. Acum, amândoi ciorapii se aflau la glezne. Cum avea să şi-i ridice? Toată strângerea s-a dus pe apa sâmbetei. Se gândise că avea să fie cerul pe pământ şi cât de dezamăgită era acum. Atunci şi acolo ea învăţă să nu spună niciodată oamenilor cu ce să se îmbrace la Masa Domnului, ci să lase chestiunea pe seama Duhului Sfânt. A fost o lecţie bună şi ea a învăţat-o devreme. A continuat să meargă la strângerile de duminică acolo.

Convertirea Hildei
După trei săptămâni, prietena ei îi spuse: ‘Unde te duci? Eşti atât de diferită, Meg. Bine-nţeles că nu mă interesează; sunt numai curioasă’. ‘O’, spuse ea, ‘vino atunci cu mine’. Aşa că, duminica următoare îşi duse prietena la biserică. Dar acum,  Meg văzu totul prin ochii prietenei sale. Încăperea nu era foarte frumoasă; cărţile de cântări erau cam rupte; nu erau flori, nu era muzică. În plus, credincioşii abia reuşiră să înceapă imnul pe nota care trebuia. Meg se gândi că-şi adusese prietena într-o mănăstire. Dar, acum erau aici şi nu mai puteau pleca. Prin urmare, s-au aşezat. Meg se întreba tot timpul cam cum se simţea prietena ei. La sfârşit, un pescar se ridică şi spuse: ‘Am avut parte astăzi de un timp minunat cu Domnul!’ Meg însă n-avusese. El continuă: ‘Am avut parte astăzi de un timp minunat cu Domnul. Haideţi să cântăm «Când privesc la crucea

 minunată»’. Se chinuiră să găsească  nota potrivită şi în final începură. Meg se uită la prietena sa pe când se cânta a doua strofă şi văzu lacrimi şiroind pe faţa ei. ‘Hei, ce-ai păţit? Te doare ceva?’ ‘Nu. Văd ce a făcut Isus pentru mine’. Hilda a fost convertită la Masa Domnului. Destul de neobişnuit să se întâmple în acest moment, dar Hilda a fost născută din nou acolo, în acea dimineaţă.

O afacere pentru Domnul
Acum amândouă Îl cunoşteau pe Domnul. Ce puteau face pentru Învăţătorul lor? Domnul făcuse aşa de mult pentru ele. Au decis să predea afacerea lor Domnului. Astfel că au aruncat toată literatura lumească pe care o oferiseră clienţilor în timp ce îşi aşteptau mâncarea, şi au înlocuit-o cu literatură creştină. Era o cărticică la acea vreme intitulată  «Ghidul călătorului». Oamenii îl răsfoiau pentru a vedea unde să meargă în vacanţa în care se aflau. Dar în această carte mai erau şi mărturii captivante pe care Meg şi Hilda le citeau cu voce tare pentru ca toată lumea să audă. În curând însă, văzură că îşi pierdeau clienţii. Turiştii continuau să vină, pentru că nu ştiau ce-i aşteapta înăuntru; însă oamenii din zonă ştiau că localul devenise prea religios, aşa că treceau mai departe, fără să intre. Meg şi Hilda se gândiră ‘nu ne putem permite să pierdem afacerea.

Ce să facem? Ne vom ruga jumătate de noapte’. Nu le-a trebuit jumătate de noapte căci au înţeles ce au de făcut. După 10 minute de rugăciune şi-au dat seama că trebuiau să continue să mărturisească aşa cum făcuseră până atunci. Şi exact aşa au făcut. La sfârşitul anului când au făcut bilanţul final, nu pierduseră nici măcar un penny. Câştigaseră mai puţin dar şi cheltuiseră mai puţin. Pline de bucurie, au scris în registrul contabil cu cerneală roşie: ‘Domnul nu rămâne dator omului’.

Vinerea obişnuiau să ţină deschis până după ultima rulare a filmului de la cinema. Dar acum, au închis magazinul la ora opt şi au continuat cu o strângere de evanghelizare. Aduceau oameni de seamă precum Rendal Short din Bristol şi Captain Corrie, un căpitan faimos în acele vremuri. Erau întruniri extraordinare când vorbeau aceşti oameni. Criminalii erau convertiţi. Meg stătea afară pe trotuar cântând la armoniu. Locul se umplea de oameni; invitaţii lor trebuiau uneori să vorbească suiţi pe mese sau pe treptele localului. În acest fel au continuat până când a izbucnit cel de-al doilea Război Mondial.

Întrucât amândouă erau asistente medicale calificate au trebuit să răspundă apelului făcut. Au fost nevoite să închidă magazinul şi au fost direcţionate către un bloc oficial important, pentru a avea grijă de personalul guvernamental.

Un ajutor potrivit
După război, Meg şi prietena sa au fost invitate la Centrul de Părtăşie Creştină Honor Oak, în Forest Hills, Londra. Au mers, dar Meg n-a înţeles un cuvânt. N-a prins mesajul vorbitorului, aşa că s-a gândit: ‘Nu  mai vin aici niciodată’. Dar prietenii care o aduseseră au insistat: ‘Mai vino o dată, mai încearcă o dată’. Aşa că s-a dus pentru a doua oară. De data asta a fost foarte diferit. A fost ca şi cum cerul s-a deschis peste ei.

Dl. T. Austin-Sparks predica despre”Mielul din mijlocul Scaunului de domnie”, din  cartea Apocalipsei. Meg a fost într-atât de vrăjită de mesaj încât n-a observat că strângerea se terminase; pur şi simplu rămase ţintuită pe scaun. Dl.Sparks a coborât de pe platformă, a mers la ea şi i-a spus:  «S-a sfârşit».

Acolo şi atunci ea a învăţat că într-adevăr, dacă era creştină, atunci era membră a Trupului lui Cristos. A învăţat că fiecare mădular are un dar, întocmai cum corpul nostru fizic are mădulare diferite, care au daruri diferite potrivit poziţiei lor în corp. Degetele fac lucrarea degetelor şi degetul cel mare îşi face lucrarea lui. Meg a înţeles că, dacă ea era un mădular «botezat de un singur Duh, într-un singur Trup», atunci şi ea trebuia să aibe un dar. Aşa că s-a rugat: ‘Doamne, care este darul meu?’ Singurul răspuns pe care l-a primit în rugăciunile ei a fost: ‘Ajutor potrivit, ajutor potrivit’. Asta i-a spus Dumnezeu. Aşa a fost Eva pentru Adam, căci nu este bine ca omul să fie singur. Trebuie să aibe un ajutor potrivit. De aceea, Eva i-a fost dată lui Adam. Acesta a fost tot mesajul pe care Meg l-a primit de la Domnul. Dar, ea nu vroia să fie un ajutor potrivit; nu vroia să se căsătorească. Avusese o copilărie mizerabilă şi nu-şi putea imagina cum ar fi fost căsătorită. Totuşi, nu putu obţine alt răspuns la întrebare.

Într-o zi află că urma să se ţină un studiu biblic cu câţiva din prietenii ei din Scoţia. Meg vroia să meargă, dar i s-a spus: ‘Nu, trebuie să-ţi găseşti de lucru’. Astfel că plecă la şcoala Malvern în care învăţau copiii misionarilor. Urma să fie un fel de intendentă sau aşa ceva. Totul era nou pentru ea şi totodată se simţea îngrozitor pentru că nu-i fusese permis să meargă la studiul biblic. Astfel că, pe când despacheta, se aruncă pe genunchi şi întrebă iarăşi: ‘Doamne, care este darul meu?’ Şi El îi spuse: ‘Un ajutor potrivit ‘. ‘Bine, Doamne’, acceptă ea până la urmă. Vrând să meargă în sufragerie, intră din greşeală într-o altă cameră unde pe perete, putu citi următorul text: ‘Ţi-am auzit rugăciunea’. Aceste cuvinte i-au rezolvat îndoiala odată pentru totdeauna. Ştia cu certitudine că urma să se căsătorească. ‘Ei bine’, se întrebă ea, ‘cine se

 va uita la mine?’ Nimeni n-a făcut-o timp de doi ani; totuşi, în mintea ei a rămas conştientă de predarea sa şi astfel, a continuat să se întrebe cine avea să-i fie soţ.

Oh, nu,…
La ceva timp după, Hilda şi Meg au primit în grijă o casă din Glasgow, casă în care se ţineau strângerile. Într-o zi primesc un telefon din Londra prin care li se comunică că un oarecare domn Flack, sosit din India, avea să vină în Glasgow. Erau rugate să-l găzduiască pe o anumită perioadă, timp în care el avea să slujească cu Cuvântul celor ce se adunau în casa lor. Desigur, au fost de acord să-l găzduiască şi acum, îl aşteptau pe dl.Flack.

Era o noapte urâtă, înceţoşată în Glasgow. Soneria se auzi, aşa că şi-au zis: ‘Trebuie să fie dl.Flack’. Meg coborâ să deschidă uşa. ‘Oh, nu, nu el, Doamne!’ fu prima ei reacţie. Nu eram îmbrăcat frumos şi aveam un geamantan mai mult din carton decât din piele. Am stat acolo trei luni, slujind celor care se adunau în acea casă.

Anii mei de început
În acea vreme am început să cred că Meg avea să-mi fie soţie, numai că eu nu mă consideram potrivit pentru ea. M-am născut pe 11 iulie 1907. Eram un băiat de la ţară, tatăl meu fiind manager la o fermă din Loughton, Essex. Am lucrat la fermă după ce m-am lăsat de şcoală la vârsta de paisprezece ani. După trei ani şi jumătate am ajuns ucenic într-o tâmplărie aflată în clădirea unei firme locale şi am rămas şapte ani acolo. Într-o dimineaţă, – nu trecuse mult timp de la angajarea mea – stăteam la masă câţiva dintre lucrători, luând micul dejun, când un bărbat spuse: ‘O, creştinii ăştia, am lucrat la o clădire cu şase dintre ei şi toţi au fost nişte neisprăviţi’. Şi omul ăsta se uita ţintă la mine. Se gândea că şi eu eram un neisprăvit pentru că eram creştin. Ajunsesem să cred în Isus ca Salvator al meu şi ei ştiau cu toţi acest lucru. Aşa că se aşteptau ca să fiu şi eu un neisprăvit. M-am rugat însă în fiecare dimineaţă, zile în şir, având în inimă capitolul 31 din Exod, unde spune că Beţaleel era priceput în orice fel de meşteşug. El a fost cel care a făcut cea mai mare parte din munca decorativă a cortului ridicat în pustie. Aşa că m-am rugat: ‘Doamne, dă-mi pricepere ca să  nu-mi fie ruşine de munca mea’. Domnul mi-a răspuns la rugăciune. În acel atelier, mi-au fost încredinţate cele mai importante lucrări ce trebuiau făcute şi asta înainte să-mi termin perioada de ucenicie.

Spre deosebire de părinţii lui Meg, ai mei erau credincioşi. Dar atunci nimeni nu se simţea liber să vorbească despre Domnul aşa cum o facem acum. Locuiam la o milă depărtare de biserica unde obişnuiam să mergem de trei ori duminica: pentru şcoala duminicală şi serviciile divine. Am învăţat să-L iubesc pe Domnul Isus de când eram copil şi când am învăţat să citesc, îmi plăcea să citesc Biblia. Vroiam să fiu creştin, dar unul nu prea bun. Mă gândeam că a fi prea bun înseamnă să nu fac tot ce voiam să fac şi să nu merg unde voiam să merg.

Întotdeauna am avut o prietenă când eram băiat. Nu neapărat stăteam de vorbă sau ne plimbam împreună; ci doar cât să spun ‘O, ea este prietena mea!’ Mai târziu, ca adolescent, am avut cu adevărat o prietenă. Ieşeam împreună, ş.a.m.d.

Însă când mi-am realizat păcatul şi pedeapsa pentru el, am înţeles nevoia ce o aveam după Isus ca Mântuitor. Când El a intrat în viaţa mea, totul  s-a schimbat; potrivit promisiunii Sale, El mi-a dat ‘o inimă nouă’ şi a pus în mine ‘un Duh nou’ (Ezec. 36:26).

Am început să citesc Biblia regulat şi de la vârsta de douăzeci de ani – cred că de la acea vârstă – am citit-o de la Genesa la Apocalipsa în fiecare an. A devenit tot mai minunată şi plină de ajutor cu fiecare an. Nu pot spune cât de benefică a fost şi ce binecuvântare. Exact cum spune chiar ea: ‘Am mai multă înţelegere decât toţi învăţătorii mei’ (citeşte Ps. 119: 97 – 100).

Am devenit învăţător de oră biblică şi secretar şi am fost ales diacon al bisericii la douăzeci şi doi de ani.

Chemat să lucrez în străinătate
În august 1931, într-o dup-amiază de duminică, la vârsta de douăzeci şi patru de ani, îmi citeam Biblia şi Domnul mi-a vorbit atât de clar încât întregul curs al vieţii mele s-a schimbat. Fusesem foarte deschis înaintea Domnului cu privire la viitorul meu şi Domnul mi-a ieşit înainte cu cuvintele din Ieremia 1: 4-8a «Cuvântul Domnului mi-a vorbit astfel: ‘Mai înainte să te fi întocmit în pântecele mamei tale, te cunoşteam. Şi mai înainte ca să fi ieşit tu din pântecele ei Eu te pusesem deoparte şi te făcusem prooroc al neamurilor’. Eu am răspuns: ‘Ah! Doamne Dumnezeule, vezi că eu nu ştiu să vorbesc, căci sunt un copil’. Dar Domnul mi-a zis: ‘Nu zice: «Sunt un copil», căci te vei duce la toţi aceia la care te voi trimite şi vei spune tot ce-ţi voi porunci. Nu te teme…’». Mesajul lui Dumnezeu pentru mine din acea dup-amiază a fost atât de clar încât din acel moment nu m-am îndoit niciodată că fusesem pus deoparte pentru Domnul pentru a-L sluji în străinătate.

Cu câţiva ani în urmă – aveam doar şaptesprezece ani – în timp ce stăteam acasă, mi-am zis: ‘Dacă Dumnezeu mă va chema vreodată ca misionar în străinătate, n-aş vrea să am un bungalow misionar şi n-aş vrea să fiu omul responsabil cu lucrarea. Aş vrea mai degrabă să mă identific cu localnicii’. Aşa simţeam pe atunci.

Prin urmare, mă mai gândisem în trecut la lucrarea misionară, dar nu mă confruntasem cu o chemare clară şi concisă ca acum. Dar, nu ştiam ce să fac; care era următorul pas? Întrucât dusesem o viaţă adăpostită sub aripa părinţilor, rar plecând din sat, îmi era destul de teamă.

O nouă experienţă
În acelaşi an, cu două sau trei luni mai înainte, luasem parte la o întâlnire în Forest Hill, sudul Angliei, numită «Centrul de Părtăşie Creştină din Honor Oak». Cuvântul rostit avea ungerea, iar eu nu mai auzisem niciodată ceva asemănător, nici nu mai fusesem într-un asemenea loc. A fost minunat! Ei se întâlneau într-un cort întins în grădină. Erau mulţimi de oameni, iar pe platformă se aflau trei – patru oameni chipeşi. Erau şi flori frumoase, iar muzica era înălţătoare. Când cineva s-a rugat, m-am gândit: ‘De unde vine omul ăsta?’ Era o persoană din congregaţie care stătea în picioare şi se ruga. Nu mai auzisem pe nimeni rugându-se aşa! Am ascultat mesajul, dar n-am putut să-l înţeleg. Era un limbaj pe care nu-l cunoşteam.

Mesajul acelui weekend avea la bază textul din Galateni 2:20. «Am fost răstignit cu Cristos şi trăiesc: dar nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine. Şi viaţa pe care o trăiesc acum în trup o trăiesc în credinţa Fiului lui Dumnezeu care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine». Vorbitorul a tratat aspectele obiective şi subiective ale crucii. Eu nici nu cunoşteam înţelesul cuvintelor, dar la ora ceaiului i-am spus cuiva: ‘N-am înţeles nimic, dar aici este ceva pentru mine’. Şi într-adevăr aşa a fost! Înainte ca toate mesajele să fi fost expuse, Domnul m-a cercetat şi am înţeles ce a făcut Cristos pentru mine. El nu a murit în locul meu. Eu am fost aşezat în El pentru ca să mor împreună cu El faţă de lumea veche şi să trăiesc cu El o viaţă nouă. A devenit un lucru foarte real pentru mine. Fusesem creştin de zece ani. Crezusem în Isus pentru iertarea păcatelor mele, dar nu cunoscusem biruinţa, nici viaţa biruitoare. Erau păcate obsedante care încă mă chinuiau, asemenea lui Pavel care spune: ‘O, nenorocitul de mine! Cine mă va scăpa de acest trup de moarte?’ El a descoperit răspunsul şi ne spune că Dumnezeu ne-a aşezat în Cristos. Ceea ce este adevărat cu privire la Cristos este adevărat şi cu privire la noi. Când Cristos a fost răstignit şi noi am fost răstigniţi. Şi când Cristos a fost îngropat şi noi am fost. Am fost cu toţi îngropaţi, iar acum ne aflăm cu El în înnoirea vieţii, în viaţa de înviere. O, ce minunat!

A fost un punct de răscruce în experienţa mea creştină de la care n-am dat înapoi. Eram departe de a fi perfect la acea vreme; încă mai e nevoie să mă consider mort faţă de păcat şi viu pentru Dumnezeu.

Ei bine, acesta a fost începutul unei experienţe noi pentru mine, ca şi creştin în Cristos.

Centrul de Pregătire Misionară
Ştiam că Domnul Îşi pusese mâna peste mine în vederea slujirii în străinătate, dar aşa cum am spus, nu ştiam ce urmează să fac. Am hotărât să merg la fraţii din locul unde fusesem binecuvântat şi să cer sfatul lor. Unul dintre bătrânii adunării era tutore la ‘Centrul de Pregătire Misionară’- după cum îl numeam, CPM. Nu era un institut biblic, nici un seminar teologic. Era o tabără organizată în stil militar, având legătură cu C.T.Studd. Studd avea un ‘Timotei’ ca şi Pavel, tânărul lui slujitor şi tovarăş de muncă fiind Alfred Buxton. Buxton a avut o viziune legat de un campus de pregătire practică cât şi biblică pentru bărbaţii ce urmau să fie pionieri în părţile neevanghelizate ale lumii. CPM oferea doi ani de pregătire de bază pentru lucrarea misionară de pionierat. Fiecare student urma să afle din partea Domnului în care ţară era chemat şi prin ce misiune avea să ajungă acolo. Cei aflaţi la cârma taberei nu decideau unde să meargă absolvenţii lor. Aceştia trebuiau să afle singuri unde vroia Dumnezeu să-i trimită şi cum aveau să ajungă acolo. Deci, dacă cineva simţea o povară pentru America de Sud trebuia să afle de misionarii şi lucrarea societăţii misionare din America de Sud şi să le ceară ajutorul pentru a ajunge la ei.

Bătrânii din părtăşia Honor Oak m-au sfătuit să merg în această tabără de pregătire. Am făcut-o, dar primul răspuns al celor din tabără a fost să învăţ mai întâi limba engleză. Engleza mea de atunci era foarte slabă şi punctuaţia lăsa de dorit. Liderul orei biblice, o femeie bună, m-a ajutat să-mi îmbunătăţesc puţin cunoştinţele de limbă. În cele din urmă, am fost acceptat şi am mers acolo pe 1 martie 1932, pe o perioadă de doi ani în CPM.

Imediat am fost testat vizavi de chemarea mea. Am fost vârât brusc   într-o nouă atmosferă, în mijlocul unor tineri a căror experienţă spirituală era mult mai avansată ca a mea şi am simţit că nu ştiu nimic; mă simţeam total depăşit. Mi-a fost greu să mă rog.

Instruirea biblică şi cea practică erau bune. Cea de-a doua cuprindea frizerie, reparaţii încălţăminte, gătit, tâmplărie, grădinărit, precum şi un timp devoţional în fiecare dimineaţă, pentru citirea şi studierea Bibliei. Tot din pregătire făceau parte şi două mărşăluiri lungi prin Scoţia şi Anglia; studenţii trebuiau să meargă pe jos câteva săptămâni şi să predice Evanghelia pe drum.

În primul an la CPM, în 1932, m-am alăturat unui marş cu durata de zece săptămâni prin Scoţia, cunoscut sub numele de ‘Traseul scoţian’. Am luat un vapor către Aberdeen şi de acolo am mers pe jos de-a lungul coastei de est la Stirling şi apoi la Glasgow. Am ajuns până la Ayr, apoi ne-am întors prin Bathgate în Edinburgh. Am petrecut aceste zece săptămâni vestind Evanghelia în multe locuri şi pretutindeni am fost primiţi de sfinţi cu mare ospitalitate.     N-am avut nevoie de corturile noastre nici măcar o dată. Următorul marş sub conducerea mea, a fost în 1933 în Anglia estică, pornind din Londra. În total, în cele două trasee am umblat în jur de 400 de mile. Mi-e teamă că n-am fost prea eficienţi în predicarea noastră şi am obosit chiar după primele săptămâni. Dar, a fost o pregătire excelentă pentru lucrarea ce avea să vină.

Un însoţitor şi o biserică
M-am rugat, întrebându-L pe Domnul unde avea să mă trimită şi m-am gândit că va fi Africa. I-am cerut Domnului două lucruri pe care să le facă înainte să plec. Mai întâi, să-mi dea un tovarăş de drum, pentru ca în timpul zilelor Sale pe pământ El Şi-a trimis ucenicii doi câte doi.

Al doilea lucru pe care-l doream era o biserică asemenea celei despre care citisem în Fapte cap. 13: 1-3; biserica din Antiohia – ai cărei bătrâni erau oameni ai lui Dumnezeu care se rugau şi posteau. Acolo, în Antiohia, Duhul Sfânt le-a spus: ‘Puneţi-Mi deoparte pe Barnaba şi pe Saul pentru lucrarea la care i-am chemat’. Eu nu eram împotriva organizaţiilor misionare, dar am crezut că Fapte 13 era modelul lui Dumnezeu pentru mine.

Dumnezeu trebuia să-mi aleagă tovarăşul. Nu-l alegeam eu pentru că aveam un prieten la acea vreme care era gata să meargă cu mine oriunde. Însă nu eram sigur că el ar fi fost un partener potrivit pentru chemarea ce o aveam de la Domnul. Deci, Domnul trebuia să-mi aleagă partenerul şi El trebuia să mă ducă într-o  părtăşie precum cea din Antiohia.

Se putea merge pe jos de la CPM la Honor Oak, părtăşia din Londra unde fusesem atât de binecuvântat. Distanţa putea fi parcursă într-o oră şi când eram liberi, mergeam acolo pentru părtăşie. Într-o zi, dl.Sparks, unul dintre lideri, îmi spuse: ‘Ce mai faci, Fred?’ Am răspuns; ‘O, sunt bine. Am o problemă însă: deşi simt că aparţin acestei biserici, nu ştiu cum să mă alătur ei.’ ‘Oh’, spuse el, ‘n-ai de ce să te alături. Dacă eşti în ea, eşti în ea; dacă nu eşti în ea, nu eşti în ea’. Ei bine, simţeam că fac parte din ea, pentru că era locul unde întotdeauna găsisem binecuvântare şi înviorare. Astfel că, aşteptam acum ca din această biserică din Honor Oak să fie şi însoţitorul meu de drum. Abia apoi aveam să intru în pâinea lucrării.

În 1933 un alt tânăr care locuia în Godalming, Surrey, pe nume Raymond Golsworthy, a venit la CPM. Îl vedeam un tânăr minunat. Era foarte profund şi avea o gândire spirituală. S-a simţit chemat de Domnul să meargă la eschimoşi în Arctic, la un popor numit inuiţi. Eu mă simţeam chemat de Domnul să merg la tuaregi în Sahara, un anume trib de nomazi. Astfel că, chemările pe care noi le-am presupus se aflau la mare distanţă una de cealaltă.

A trebuit să aştept trei ani înainte ca Dumnezeu să-mi dea un însoţitor. Întrucât mă aşteptam să merg în Africa, fraţii din Honor Oak m-au sfătuit să merg mai întâi în Elveţia pentru a învăţa franceza. Aşa că am mers în Elveţia şi am încercat să învăţ limba franceză, dar nu m-am descurcat foarte bine. În timp ce mă aflam acolo, unul dintre bătrânii părtăşiei din Honor Oak mi-a scris şi  mi-a comunicat faptul că ei vorbiseră cu Raymond Golsworthy şi probabil aveam să primesc veşti de la el. Nu ştiam despre ce anume vorbiseră cu el, dar am avut o presimţire: ‘Este acesta omul pe care Dumnezeu l-a ales să mă însoţească?’ N-am primit nici o scrisoare de la el, aşa că în cele din urmă le-am scris înapoi bătrânilor adunării şi le-am spus că n-aveam nici o veste de la el. La două zile după ce am trimis scrisoarea, am primit-o pe cea de la Raymond Golsworthy în care îmi spunea că Domnul a închis uşa către eschimoşi. Credea că Dumnezeu dorea ca el să mi se alăture. Minunat! Nu-mi imaginasem un aşa partener; n-aş fi putut alege un om cu care să mă potrivesc mai bine, un om care-L iubea pe Domnul cu adevărat şi care cunoştea Cuvântul lui Dumnezeu. El avea să-mi fie partener!

Chemat pentru a merge în India
Când m-am întors din Elveţia, nu pot spune că învăţasem franceza.    M-am întors în Anglia unde Raymond şi cu mine puteam să ne alăturăm părtăşiei din Honor Oak. Acolo ne-am pregătit pentru Africa. Însă bătrânii bisericii nu simţeau nici un îndemn pentru Africa. Aşa că am aşteptat şi ne-am rugat şi am sperat ca ei să primească libertate pentru plecarea noastră. Nu vedeam de bine să plecăm ca ‘mercenari’, dar nici să ne alăturăm unei societăţi misionare. Eram convinşi că trebuia să fie o problemă a întregii biserici, întocmai ca în Antiohia (Fapte 13).

Bătrânii din părtăşie nu aveau lumină cu privire la plecarea noastră în Africa, dar în cele din urmă mi-au spus: ‘Noi credem că puteţi găsi singuri voia Domnului pentru voi, aşa că mergeţi înainte. Ne vom ruga pentru voi’. Nu asta Îi cerusem Domnului. Nu doream ca ei să ne trimită pur şi simplu şi să se roage pentru noi. Voiam ca mai degrabă Duhul Sfânt să le spună ‘Golsworthy şi Flack pentru Africa’. Aşa că am ajuns destul de disperaţi. I-am dat Domnului un termen limită şi I-am spus: ‘Te rugăm, spune Da sau Nu vizavi de Africa, în maxim 8 zile’. În a cincea zi, unul dintre bătrâni conducea închinarea în familie. Nu ştia nimic despre cererea ce I-o făcusem Domnului. A citit Deuteronom cap. 3 unde Domnul îi spune lui Moise: ‘Urcă pe munte. Vei vedea ţara. Nu vei intra în ea. Nu-Mi mai vorbi de lucrul acesta’.  A trebuit să le spunem bătrânilor: ‘Ei bine, Africa e tăiată de pe listă. Nu vom merge în Africa’. N-au fost surprinşi, însă noi eram puţin confuzi. Aşa că am spus: ‘Ce va fi în viitor? Nu ştim’. Am continuat să ne rugăm cu privire la viitor.

Într-o zi, una dintre soţiile fraţilor bătrâni ne-a spus: ‘O, pe voi doi vă văd în Calcutta’. ‘Calcutta?’ Nu voiam să merg în India, cu atât mai puţin în Calcutta. În opinia mea, Calcutta era cel mai mizerabil oraş din India, iar India era ţinutul cu cei mai mulţi idoli. Ce puteam să fac cu atâţia idoli? Dar cuvintele acelei surori m-au marcat. După una sau două zile, citeam o întrebare ce i-a fost adresată lui Ieremia (Ier.37:17) «Ai vreun cuvânt din partea Domnului?”Da…răspunsul a fost da. Aşa că m-am gândit: ‘Este un cuvânt din partea Domnului’. La câteva zile după, am primit cuvântul: ‘Cum poţi să fii liniştit când Domnul a dat o poruncă?’ (Ier. 47:7) Dacă Domnul a vorbit, să rămâi în tăcere?  ‘Blestemat este cel care face lucrarea Domnului cu neglijenţă’ (Ier. 48:10). Acum că fusesem asaltaţi de mesajele lui Dumnezeu, simţeam că e vorba de India.

Făcusem o greşeală înainte, crezând că Dumnezeu dorea să mergem în Africa, şi acum ne gândeam că poate bătrânii ne-ar da vreo sugestie. Dar acum trebuia să le spunem că noi credeam că Domnul ne cheamă în India. S-a ivit şi prilejul să le vorbim.

Dl. Sparks m-a rugat să merg la el acasă pentru a lucra ceva în grădină sau în casă – nu-mi mai aduc aminte. În orice caz, a apărut prilejul. Am spus: ‘Noi credem că Domnul ne-a vorbit în legătură cu India’. El a zâmbit şi a spus: ‘Ei bine, acum două săptămâni pe când ne rugam’ – bătrânii obişnuiau să se roage în fiecare luni dimineaţa – ‘Domnul ne-a spus:  «Golsworthy şi Flack pentru India»’. Iată deci! Biserica din Honor Oak se rugase pentru mărturia lui Cristos în India de multă vreme şi acum simţeau că noi trebuia să mergem acolo şi să ne rugăm pe pământ indian.

Biserica s-a rugat pentru noi şi bătrânii şi-au pus mâinile peste noi . În  mai puţin de opt săptămâni eram îmbarcaţi pe vapor. Însă, înainte de plecare, am mers să vizităm o doamnă în vârstă care făcea parte din părtăşia Honor Oak. Fusese în India câţiva ani ca misionară şi avea o mare povară. Se numea Miss Cowie. Avea o mare povară: faptul că nu erau lideri indieni care să fi văzut natura spirituală a bisericii şi care să fi cunoscut viaţa biruitoare. Povara era atât de mare încât îi venea să înşface oameni şi să le spună:’Veniţi, rugaţi-vă cu mine’. Am mers s-o vedem. Era pensionară şi locuia în Worthing. Când am ajuns stătea într-un scaun, având pe cap o pălărie şi o umbrelă sub braţ. Ea ne spuse: ‘Băieţi, ce spune Ieremia 1:12?’ Am răspuns: ‘Văd un toiag de migdal’. ‘Ăsta-i versetul 11. Ce spune versetul 12?’ ‘Voi veghea asupra Cuvântului Meu ca

 să-L împlinesc’, spuse ea. ‘Să mergeţi în India cu aceste cuvinte. Dumnezeu veghează asupra Cuvântului Său ca să-L împlinească’, vrând să spună prin aceasta că Dumnezeu chiar ridică oameni care au văzut natura spirituală a bisericii.

Primii ani în India
În timpul călătoriei noastre către India am întâlnit un misionar american, Stanley Jones. I-am dat o scurtă mărturie despre noi şi el ne-a spus că ar fi bine să lucrăm cu bunul său prieten, dl.D.Samuel.

Pe 1 aprilie 1937 am ajuns în Bombay şi de acolo am plecat la Coonoor, la ‘Casa Soldaţilor’. Doamna Ogle avea grijă de această casă şi ne-a primit călduros. N-au trecut mai mult de patru, cinci zile şi un lider indian, un învăţător biblic bun pentru care ea se rugase, a venit să stea în aceeaşi casă unde eram şi noi. Numele lui era…D.Samuel!

Se afla într-un circuit în care slujea în majoritatea staţiilor misionare din sudul Indiei. Ne-a luat cu el pentru a lua parte la slujire şi timp de un an şi jumătate am făcut acest lucru.

Când fratele Watchman Nee a venit în vizită, ne-a întrebat: ‘Cu ce vă ocupaţi?’ Am răspuns: ‘Am mers cu acest bărbat D.Samuel şi am slujit în staţiile misionare’. El a zis: ‘Nu cred că Dumnezeu v-a trimis în India pentru asta’. Ei bine, nici noi nu credeam. Am plecat în India crezând că Dumnezeu ne va pune să ne ocupăm de un lucru a cărui bază fusese deja pusă. N-a trebuit să punem pe picioare ceva, să începem ceva. N-a trebuit să încercăm să reproducem părtăşia de care ne bucurasem atât de mult în Londra.

În 1938, în timp ce ne aflam în Madras, am primit o invitaţie din partea lui D.Samuel pentru a sluji cu Cuvântul două luni unui grup de cincisprezece tineri ce doreau să-L slujească pe Domnul. Urma să-i instruim două luni, fapt care i-ar fi ajutat să se pregătească pentru slujirea ‘cu normă întreagă’. În acest timp, D.Samuel invitase un om pe nume Bakht Singh, un punjabi din nordul Indiei. Îl auzise vorbind la convenţia din Sialcot. Era un adevărat evanghelist, având dar, viziune şi scop. Bakht Singh a fost invitat în Madras şi a venit în 1938 pentru trei săptămâni de evanghelizare.

Oraşul era în mişcare – întâlniri cu un număr imens de oameni, mărturii lungi, mese de dragoste şi o mare trezire şi foame după Cuvântul lui Dumnezeu. Bakht Singh punea accentul pe Biblie: ‘Trebuie să ai o Biblie, trebuie să citeşti Biblia, trebuie să fii condus de Biblie şi nu de constituţia bisericii tale.’ A fost o aşa mare cercetare şi trezire la acea vreme încât nu mai găseai Biblii de cumpărat nici măcar la magazinele de ‘mâna a doua’ din Madras.

Noi nu ne aflam în Madras în 1938 în momentul venirii lui Bakht Singh, căci invitaţia de a merge la grupul de tineri era pentru lunile octombrie şi noiembrie ale aceluiaşi an, deci exact după vizita fratelui şi a trezirii care i-a urmat. Aveam responsabilităţi în ceea ce îi privea pe soldaţii din Casa Soldaţilor din Coonoor, aşa că nu puteam pleca amândoi în acelaşi timp. Din acest motiv, eu am plecat primul în Madras, iar Raymond Golsworthy după mine.

Am călătorit cu trenul până în Madras şi la gară am fost aşteptat de câţiva bărbaţi mai în vârstă; aceştia fuseseră cercetaţi de Domnul cu ceva timp în urmă şi erau plini de râvnă pentru El; însă, odată cu venirea fratelui Bakht Singh, L-au cunoscut pe Domnul într-un mod nou. M-au întrebat: ‘Pentru ce vii aici, doar pentru cincisprezece oameni?’ Se vedea că-mi cunoşteau scopul venirii, aşa că mi-au spus: ‘Vrem şi Biblia. Trebuie să ne înveţi şi din Biblie’. Ei bine, nu ştiam ce să fac, dar ei au insistat: ‘Vom veni înainte de a pleca la lucru şi ne vom întoarce şi după terminarea lucrului. Trebuie să ne vorbeşti din Cuvântul lui Dumnezeu’. Prin urmare, am hotărât să avem două strângeri pe zi, mai puţin lunea. De la şapte la opt dimineaţa aveam studiu biblic şi de la şase treizeci la opt treizeci seara, era slujire din Cuvânt. Erau atât de înfometaţi după El. Nu mai avusesem niciodată două strângeri la rând, dar Domnul a hotărât aşa. Dumnezeu mi-a deschis epistola lui Pavel către Romani pentru a o împărtăşi cu ei dimineaţa, iar pentru întâlnirile de seara aveam ca subiect ‘Noua creaţie’. A fost o experienţă nouă – o foame minunată după Cuvântul lui Dumnezeu.

Împreună cu fratele Bakht Singh
În anul ce-a urmat, 1939, am avut icter, o formă destul de severă. Mă aflam în Nilgiri Hills; doamna Ogle se ocupa pe atunci de Casa de Oaspeţi a Misiunii. Am stat în acea casă şi, în timp ce mă aflam în convalescenţă – fiind bine îngrijit – fratele Bakht Singh a venit în Coonoor pentru o campanie de evanghelizare la YMCA. Mă simţeam destul de bine ca să pot merge la întruniri. M-am gândit: ‘Asta e! Acest om are o cunoştinţă biblică uimitoare şi o slujire a cărei bază este veritabilă – pe acest om Dumnezeu ni-l va alătura.’ Raymond şi cu mine ne-am întâlnit cu el şi am discutat. I-am spus ce credeam. El ne-a zis: ‘Da, cred că Dumnezeu v-a trimis; vom lucra împreună’. N-am avut o discuţie lungă; de fapt, asta-i tot ce-am discutat. De atunci am început să lucrăm împreună. Pe atunci nu exista o biserică locală sau adunare. Am început să călătorim cu el în diferite părţi ale Indiei.

Ne lua cu el în campaniile sale de evanghelizare şi la finalul lor, ne lăsa să îi continuăm slujirea învăţând noii convertiţi din Biblie.

După un timp, pastorii din Madras, ale căror clădiri erau folosite de Bakht Singh cu ocazia întrunirilor sale de mare amploare, au devenit geloşi. Simţeau că se întâmplă ceva ce nu mai puteau ţine sub control. Deja existau câteva grupuri de credincioşi buni din diferite biserici denominaţionale care doreau să se roage, chiar toată noaptea, şi să evanghelizeze. Toate acestea erau rezultatul direct al slujirii fratelui Bakht Singh. Prin urmare, avea loc o criză. Din moment ce nu puteau să folosească clădirile pastorilor, credincioşii locali au hotărât să-şi găsească o clădire proprie.

Fratele Bakht Singh a venit în Coonoor, staţia deluroasă unde Golsworthy şi cu mine ne aflam la acea vreme. Aveam prilejul să ne rugăm împreună. Oamenii din Madras au spus: ‘Noi vom găsi o clădire, dar voi va trebui să slujiţi din Cuvânt până ce vom putea să stăm singuri pe picioarele noastre’. Trebuia să ne gândim bine pentru că aceasta însemna că toate celelalte uşi aveau să se închidă de îndată ce începeam o nouă lucrare. Ne-am gândit că, fără-ndoială, aveam obligaţii faţă de cei care răspunseseră la Cuvânt. Nu numai noi simţeam aşa; şi fratele Bakht Singh simţea la fel. Astfel că în 1941 fratele Bakht Singh şi fratele Golsworthy s-au întors în Madras. Credincioşii locali găsiseră o clădire; un bungalou mare cu o camera principală spaţioasă şi cu încă alte câteva camere. Însă, era declarată ca fiind inadecvată pentru habitatul uman, iar chiriaşul urma să se mute. Aşa că aceşti credincioşi l-au întrebat pe proprietar, care era musulman, dacă puteau s-o ia în chirie. Nu sunt sigur dacă chiar atunci l-au prezentat pe fratele Bakht Singh proprietarului, dar acesta a fost de acord. De fiecare dată când l-a întâlnit ulterior pe fratele, proprietarul a trebuit să se roage împreună cu el pe genunchi. Îşi dădea seama că era un om deosebit şi îl respecta foarte mult. Într-o zi spuse: ‘Am să zidesc un bazin de apă pentru botez, dacă vrei; poţi să repari clădirea şi să scazi costul din chirie’. Am fost de acord şi acum aveam o biserică locală. Credincioşii o numeau «Jehovah Shammah».

Locul era înţesat de oameni noapte după noapte. Aveam un program intens – toţi erau dornici să audă Cuvântul – de la ora cinci dimineaţa până la ora unsprezece seara. Aveam şi un timp privat de rugăciune, şi mai aveam şi ‘rugăciunea în familie’. Urma ‘mătasea’ (micul dejun) cum îl numeam. După micul dejun aveam studiu biblic de la ora opt la nouă, urmat de o oră de vestire a Evangheliei în stradă şi o oră de rugăciune. După masa de prânz, în timpul orelor celor mai fierbinţi ale zilei ne odihneam şi ne întâlneam din nou pentru studiu biblic de la cinci la şase. Întâlnirea de închinare de seara era de la 6.30 la 8.30. Masa de seară urma după această întâlnire.

I-am spus Domnului: ‘Doamne, nu cred că mă pot ţine de acest program’, întrucât nu eram obişnuiţi să avem pauze atât de lungi între mese, nopţi târzii şi dimineţi grabnice. Eram obişnuit să mă scol dimineaţa devreme, dar nu eram obişnuit cu o zi atât de lungă. Aşa că I-am spus Domnului: ‘Nu cred că mă pot ţine’. Dar El mi-a spus clar: ‘Dacă rămâi în voia Mea, va fi bine’. Şi aşa a fost.

Prima adunare sfântă
În curând ne-am adaptat şi am putut să ne facem slujba, să o împlinim bine. Am cumpărat proprietatea în iulie 1941, iar în decembrie am hotărât să ţinem o ‘adunare sfântă’ în Madras. Fratele Bakht Singh prefera întotdeauna termenii biblici pentru a descrie evenimentele creştine. În Levitic cap. 23 citim despre şapte convocări atunci când Israel ca naţiune venea la Ierusalim pentru un eveniment special.

Astfel că ‘adunare’ era cuvântul de înlocuire pentru ‘convenţie’ sau ‘conferinţă’ care era folosit pentru întâlniri speciale – la care oamenii veneau din toate părţile Indiei. Au venit chiar din locuri extrem de îndepărtate la acea primă adunare în decembrie 1941, întrucât fratele Bakht Singh era deja foarte cunoscut în ţinutul de nord cât şi în cel de sud. Aşa că, pentru prima dată au venit aproximativ 450 de oameni, iar adunarea a ţinut nouăsprezece zile. Desigur, nouăsprezece zile înseamnă o perioadă lungă de timp, dar ne-a oferit un prilej minunat de a da învăţătură bună şi de bază noilor convertiţi. Mulţi dintre ei aveau cu numele o viaţă creştină sau o experienţă creştină, dar naşterea din nou a făcut diferenţa şi ei au devenit înfometaţi după Domnul.

Am avut ocazia la acea vreme să conduc studiul biblic din fiecare dimineaţă, timp de nouăsprezece zile. Am abordat subiectul ‘cortului din pustie’; a urmat o serie de mesaje foarte bune legate de această parte a istoriei Israelului. Ne este arătat aici drumul către mântuire prin curtea din afară şi scopul mântuirii prin locul sfânt şi cel prea sfânt. Am petrecut un timp minunat în compania Cuvântului lui Dumnezeu. Oamenii veniseră de la distanţe lungi. Un frate călătorise 2000 de mile ca să ajungă în Madras, fără bilet de tren. Ei bine, i-am spus că n-ar trebui să facă aşa ceva, dar în India este ceva obişnuit. Dacă purtai o îmbrăcăminte de culoarea şofranului erai privit drept un om sfânt şi nu ţi se cerea să plăteşti biletul de tren. Dar mulţi oameni au venit de departe pe cheltuiala proprie.

Nu s-a perceput nici o taxă de participare. Toţi oamenii primeau trei mese pe zi gratis. Puteau da bani dacă doreau, însă a existat câte o singură ocazie în fiecare săptămână când se puteau da bani: duminica dimineaţa la Cină, când puteau să aducă jertfa în cutia aflată în partea din faţă a pandalului (‘Pandalul’ este o structură temporară construită pentru a crea mai mult spaţiu.)

De atunci, prilejul slujirii din Cuvânt s-a ivit pentru mine în toate părţile Indiei, căci lucrarea s-a dezvoltat foarte repede. Lucrarea a fost cu adevărat indigenă (s-a născut acolo, lucrarea lor) şi a crescut şi s-a răspândit ca un foc de preerie. Cum lucrarea creştea şi bisericile se înmulţeau, la fel călătoriile mele au crescut în număr. Obişnuiam să vizitez fiecare biserică şi să slujesc în ea cinci zile; o strângere dimineaţa şi una seara. Apoi mergeam la următoarea. Pretutindeni credincioşii erau treji. Erau flămânzi şi aşteptau cu nerăbdare Cuvântul lui Dumnezeu. Nu se punea problema să încerc să le captez atenţia prin mesaj.

Foamea şi setea lor mi-au slujit mie, au extras Cuvântul din mine (Cât de diferit ar fi fost dacă m-aş fi dus, după cum gândisem eu, la tuaregii nomazi din Sahara). Cât de binecuvântaţi suntem dacă în toate căile noastre Îl recunoaştem pe El care ‘ne direcţionează cărările’ (Prov. 3: 5,6).

Toate călătoriile întreprinse le făceam cu mijloace de transport în comun, tren sau autobuz. Ca să vă stârnesc puţin curiozitatea, într-un an în care m-am aşteptat să călătoresc mult, am păstrat o evidenţă a distanţelor şi cheltuielilor. Distanţa parcursă în acel an a fost de 26.000 mile şi a costat 800 rupii. În acele zile erau echivalentul a 65 lire. A fost minunat. Am fost atât de binecuvântat. Uneori bisericile pe care le vizitam erau biserici tinere şi mici, alteori erau mari şi crescânde ca număr.

La întâlnirile Adunării care s-au dezvoltat în patru sau cinci zone centrale, numărul celor ce participau a ajuns la mii. În Hyderabad, Andhra Pradesh, care s-a dovedit a fi centrul principal, 6000 de oameni au venit pentru nouă zile, ocazie cu care şi eu m-am aflat acolo, în 1975. Oricine dorea să vină, venea pe cheltuiala proprie şi era binevenit. Cred că aceste întruniri au contribuit foarte mult la răspândirea Evangheliei şi la stabilirea mărturiei bisericii. Pentru cei veniţi din sate sau din grupuri mici de credincioşi, aceste adunări au fost de ajutor pentru a înţelege caracterul bisericii şi modul ei de a funcţiona.

Desigur, a hrăni mii de persoane de trei ori pe zi a constituit o provocare. Mai întâi trebuia gătită o cantitate enormă de orez, iar apoi trebuia păstrată fierbinte până la ora mesei. Urma servirea propriu-zisă a oamenilor. Totul a fost bine organizat şi s-a desfăşurat destul de rapid. Eu am fost numit responsabil. Câţiva tineri bărbaţi, organizaţi în grupuri de câte cinci, au ajutat la servirea mesei, după ce toată lumea era aşezată pe jos. Mai întâi se împărţeau frunzele, apoi orezul, curry, apoi paharele şi în final apa de băut. Tot aranjamentul era minunat. Întreaga masă, de la început până la sfârşit, dura aproximativ o oră şi jumătate. Frunzele erau aruncate, prin urmare nu trebuiau spălate vase; doar mâinile şi atât. Sala atât de încăpătoare se umplea până la refuz la fiecare dintre întâlniri. Bărbaţii stăteau de-o parte şi femeile de alta.

Oamenii plecau înnoiţi în oraşele şi satele de unde veniseră. Multe din  mesaje erau sub formă de cântări, deci oamenii plecau acasă cântând mesajele. Aşa au dus Cuvântul lui Dumnezeu vecinilor şi prietenilor lor. Rezultatul a fost că peste ani, bisericile au răsărit peste tot, ca ciupercile. Mi s-a spus – nu am numărat, nu am putut să număr, nu am vrut să număr –  că au luat fiinţă trei sute cincizeci de biserici locale, împrăştiate în nouă provincii ale Indiei. Am continuat să vizitez aceste bisericuţe, slujindu-le local sau în centre mai mari unde tot mai mulţi oameni se adunau.

Am fost privilegiaţi să fim implicaţi în această lucrare timp de treizeci şi cinci de ani.

Trebuie să mă opresc acum pentru a aduna frânturi de evenimente din anii care au urmat.

Vremea războiului
Scumpul meu tovarăş, Raymond Golsworthy, s-a căsătorit cu o soră din Australia, Joyce White, pe 29 noiembrie 1941. Au plecat în Australia în primăvara anului 1942 pentru a întâlni familia lui Joyce. Au fost însă capturaţi de raidul german în Oceanul Indian şi predaţi japonezilor. Au fost internaţi   într-o tabără POW japoneză, loc unde au stat trei ani şi jumătate. Cel de-al doilea război mondial începuse şi în zona noastră.

Mi-am început serviciul militar în 1943, a durat până în 1946 şi am fost înrolat în Corpul medical al Armatei Roiale într-un spital din India, Assam şi Burma. Am fost foarte bucuros să rămân în spatele liniilor indiene şi am avut acces la trupele indiene în liniile lor. În mod obişnuit nu era permis acest lucru; liniile britanice şi cele indiene erau separate. Însă Comandantul mi-a permis.

Unitatea mea a ajuns la Rangoon imediat după capitularea japoneză. Clădirile societăţii biblice fuseseră distruse de bombardament. Nu se găseau nicăieri Biblii. Am început să le comand în engleză şi în alte limbi la principalele centre din străinătate. Rezultatul a fost că am fost chemat într-o bună zi, la oficiul sergentului major, întrucât într-un colţ al biroului său se aflau şaptezeci şi şase de pachete mari cu Biblii şi Evanghelii. Aşa cum făcea de obicei, sergentul major urlă la mine: ‘Ce ai de gând să faci cu ele?’ Eram destul de stingherit, dar i-am răspuns:’ Am să le mut, domnule’. Existau două centre YMCA în Rangoon la care am apelat, rugându-i să le păstreze pentru mine. Puteau să le folosească dacă aveau nevoie. Eu, ca persoană privată, nu deţineam decât un pat, n-aveam nici un loc de depozitat pachete. Au fost de-acord şi mi-au spus că vor trimite un TIR pentru a lua Bibliile de la spital. Astfel că problema s-a rezolvat rapid. În decursul celor unsprezece luni petrecute în Rangoon am avut 1100 de Biblii şi 18000 de Evanghelii de distribuit, şi le-am distribuit. Cu câtă bucurie au fost primite şi ce fericit am fost pentru faptul că ei le aveau. Au fost şi 500 de Biblii mici, de buzunar, foarte drăguţe, pentru băieţii englezi.

Logodna şi căsătoria
Am stat doisprezece ani în India înainte de a mă căsători. Aceasta s-a petrecut astfel. Mi s-a spus că, dacă aş fi fost căsătorit surorile indiene s-ar fi simţit mai libere să vorbească cu mine. Era un lucru de înţeles întrucât în India, bărbaţii şi femeile comunică foarte puţin unii cu alţii, desigur cu excepţia soţului şi soţiei. Deşi eram necăsătorit la acea vreme, Îl rugasem pe Domnul pentru o soţie pe care s-o aleagă El. De fapt, cerusem Domnului alegerea Sa de aproximativ şaisprezece ani.

M-am întors în Anglia în 1948 şi mi s-a cerut să merg în Scoţia, ocazie cu care Meg s-a uitat la mine şi a spus: ‘O, Doamne, nu el’. Deci, voi relua acum povestea de acolo de unde am rămas mai devreme (pag. 8).

În decursul timpului mi s-a întărit convingerea că Meg era alegerea Domnului pentru mine şi eram gata s-o cer în căsătorie. Lui Meg şi altor câteva persoane li s-a cerut să meargă la casa din Clyde, Scoţia, numită Kilcreggan, s-o deschidă şi s-o pregătească pentru conferinţele din sezonul de vară şi pentru alte întâlniri. Aşa că şi-au zis: ‘Nu-l luăm şi pe Fred?’ Au hotărât să mă ia cu ei şi astfel am mers împreună la Kilcreggan. Au făcut ce trebuiau să facă la casă, apoi am mers la un picnic. Întrucât era un magazin de îngheţată în sat, cineva a sugerat ca unul dintre noi să meargă şi să cumpere. Când Meg era pe punctul de plecare, am spus: ‘Merg cu tine.’ M-am gândit că asta era şansa mea. Aşa că ne-am dus în sat, am luat îngheţată şi în timp ce urcam dealul ca să ajungem la casă, i-am spus: ‘Presupun că n-ai să te căsătoreşti cu mine, aşa-i?’ Ea îmi zise:

 ‘Ba da, mă căsătoresc cu tine.’ ‘ Nu vrei să te rogi mai întâi?’ ‘M-am rugat deja.’ Prin urmare, asta ne-a fost logodna: nu palmieri, nu lumina lunii, nimic romantic. Era un fapt împlinit. Ea se rugase cu privire la acest lucru şi Domnul îi vorbise, astfel că a putut spune imediat Da când am întrebat-o.

Citise în Genesa 20 incidentul cu Avraam când a numit-o pe Sara sora şi nu soţia lui, pentru că îi era teamă. Sara era frumoasă şi el ar fi putut fi ucis de împăratul păgân care ulterior s-o ia pe Sara pentru el. Dar împăratul Abimelec era un om virtuos şi nu s-a atins de Sara. El a descoperit că Sara nu era sora lui Avraam, ci soţia lui. Astfel că s-a întors către Sara, a mustrat-o şi i-a spus: ‘El (şi se referea la Avraam) este acoperământul tău!’ Ei bine, acesta a fost cuvântul lui Dumnezeu pentru Meg cu privire la mine şi de aceea a putut să spună că se rugase deja şi a putut spune Da atât de uşor.

Trebuia să mă întorc în India peste câteva zile şi ne-am înţeles ca ea să mă urmeze peste şase luni, urmând să ne căsătorim acolo, în Madras. Şi aşa a rămas stabilit. Trebuie să recunosc cu ruşine că nu era chiar timpul potrivit pentru ea să vină în India, căci acelea erau cele mai fierbinţi luni ale anului. Ar fi trebuit să amânăm pentru octombrie, noiembrie sau decembrie. Ar fi fost mai bine, dar presupun că m-am grăbit. Am avut căsătoria pe 23 iunie 1949 în Madras. Fratele Bakht Singh ne-a dat binecuvântarea.

Serviciul divin a durat trei ore şi totul s-a desfăşurat în stil indian. Biata Meg, – îi cumpărasem un minunat sari de mătase şi o fustă de satin. Desigur, a fost ultimul lucru pe care ar fi trebuit să-l fac. Dar nu ştiam ce trebuie să poarte femeile, mai ales pe o vreme de arşiţă şi biata Meg, întrucât respiraţia corpului era împiedicată, tot corpul îi fierbea pe dinăuntru; n-a avut nici o ‘gură de aerisire’. Ziua nunţii a fost un coşmar pentru ea. Şi asta nu a fost totul. Purta în picioare o pereche de sandale de nuntă. Dar în India fraţii şi surorile nu intrau încălţaţi la strângere; îşi lăsau încălţările afară, căci se stătea pe jos. După ce serviciul s-a terminat am descoperit că sandalele îi fuseseră furate! Şi asta a fost o experienţă din ziua nunţii.

Am avut opt sute de invitaţi. Cu toţi au stat jos, au mâncat orez cu curry de pe frunze de bananier. Toţi am mâncat aceeaşi mâncare, toate surorile au sărutat-o pe Meg pe amândoi obrajii şi cele mai multe dintre cadouri erau ambalate în ziar. Totul a fost puţin diferit, dar oricum, eram căsătoriţi.

Slujba noastră
Domnul ne-a dat un cuvânt cu privire la căsătoria noastră. Din 2Corinteni 4: 5 -7: «Căci noi nu ne propovăduim pe noi înşine, ci pe Domnul Isus Cristos. Noi suntem robii voştri pentru Isus. Căci Dumnezeu care a zis: ‘Să lumineze lumina din întuneric’, ne-a luminat inimile pentru ca să facem să strălucească lumina cunoştinţei slavei lui Dumnezeu pe faţa lui Isus Cristos. Comoara aceasta o purtăm în vase de lut, pentru ca această putere nemaipomenită să fie din Dumnezeu şi nu din noi.» Aşa ne-am simţit şi am mers în mijlocul lor, nu ca stăpâni ci ca slujitori.

Aşa a început viaţa noastră împreună în Madras. În mod literal am trăit cu oamenii, căci, deşi la început am stat într-un apartament mic la intrarea în clădirea adunării, ulterior aproape continuu am locuit împreună cu persoane responsabile din bisericile locale.

Vorbeam cu mare libertate de două ori pe zi, pretutindeni. Era uşor pentru mine, dar greu pentru Meg, căci totul era nou pentru ea. De fapt, a fost puţin dezamagită să vadă cum stau lucrurile în India. Dar a fost tare ca o stâncă; a fost atât de credincioasă.

La scurt timp de la căsătoria noastră, am primit o invitaţie din partea fraţilor şi surorilor din Borneo. În deplin acord cu bătrânii adunării din Madras am plecat şi am petrecut şapte săptămâni în Sarawak în condiţii destul de primitive. Apoi în 1951 şi 1952 ne-am aflat în Singapore pentru a ajuta o biserica.

În 1956, după multe rugăciuni cu bătrânii din Madras, am făcut o vizită în Anglia. Meg era de şase ani în India şi avea nevoie de o pauză. În timpul vizitei noastre la Londra ne-am bucurat de părtăşia bisericii din Honor Oak. Pe când ne aflam încă acolo, bătrânii au primit o cerere de ajutor din partea unor lideri creştini din Filipine. Din nou, după multe rugăciuni, am fost de acord că Domnul ne vrea pe mine şi Meg în Filipine. Eu am plecat mai înainte, iar Meg m-a urmat după o lună. Am stat unsprezece luni în Mindanao, o insulă întinsă în partea de sud a Filipinelor unde am slujit şi ne-am făcut mulţi prieteni.

În 1959, am petrecut opt luni în Australia pentru a continua slujba pe care fratele Bakht Singh o avusese acolo.

În următorii cincisprezece ani, în cele mai multe cazuri am călătorit singur pentru a sluji în India, Meg însoţindu-mă doar în câteva locuri precum Guntur, Bangalore, Vellore şi Hyderabad. De obicei, eram plecat în timpul acestor vizite pentru una sau două săptămâni.

Înapoi în Anglia
Când mama lui Meg a devenit tot mai slăbită datorită vârstei înaintate, Meg a simţit că era responsabilitatea ei să aibe grijă de ea. Aşa că în 1965 s-a întors în Anglia pentru a o îngriji pe bătrîna ei mamă, care nu-L cunoştea pe Domnul. Eu însă am continuat să slujesc în India. Meg a cumpărat o căsuţă în Irlanda de sud la preţul de 1600£. În 1968 am petrecut ceva timp acolo pentru reparaţiile necesare şi pentru a o extinde. Am închiriat-o pe timpul iernii. La începutul anului 1970, pe când ne aflam în Irlanda de sud am primit vestea că mama lui Meg suferise un colaps şi se afla în spital. Am plecat imediat acolo. La scurt timp, mama a murit. Meg i-a moştenit casa, în Abinger Common, lângă Guildford, aşa că ne-am vândut casa din Irlanda de sud. Următorii patru ani      i-am petrecut în Abinger Common. Apoi am vândut casa şi ne-am mutat în Guildford. Din nou, cinci ani mai târziu, în 1979, am cumpărat o casă frumoasă în Sidmouth, unde am locuit până la chemarea acasă a lui Meg, în decembrie 2000.

Din 1971 am reînceput să lucrez în India timp de nouă luni pe an, timp în care Meg a rămas în Anglia. Am continuat astfel patru sau cinci ani, până în 1976 când am cunoscut că timpul meu în India ajunsese la sfârşit; m-am întors în Anglia unde am continuat să locuim în Guildford. Însă am simţit că Domnul ar vrea ca să mergem în Israel, într-o nouă zonă de lucru, şi în urma primirii a două invitaţii am hotărît să mergem la Joppe. Mai târziu ne-am mutat în Ierusalim, dar după şase luni n-am mai putut să ne reînnoim viza, deşi am încercat de câteva ori. Am tras concluzia că Domnul ne vrea înapoi în Anglia şi de aceea ne-am întors în Guildford.

Chemarea acasă a lui Meg
Înainte ca Meg să meargă la Domnul, ea mi-a spus: «Când voi muri, vreau să am trompete, o fanfară întreagă, pentru a sărbători biruinţa Domnului în faptul că mă ia, mă duce acasă». Prin urmare, în ziua în care trupul ei a fost îngropat a fost prezentă fanfara.

Trebuie să spun despre Meg, ea L-a iubit pe Domnul mai mult decât pe mine şi aceasta a fost ordinea corectă. Datorită acestui fapt, ea a fost întotdeauna o binecuvântare pentru mine, soţul ei. Dacă Domnul Se află pe primul loc în viaţa unei soţii, soţul ei beneficiază. Dacă soţul Îl are pe Domnul pe primul loc în viaţa lui, soţia e binecuvântată.

Când am mers la locul de îngropare, n-a fost pentru a îngropa, ci pentru a sădi; a fost pentru a celebra venirea Domnului şi învierea din morţi. Gândul ne-a fost adus cu mult timp înainte de fratele Bakht Singh. La serviciul memorial am spus: «Aceasta este mărturia mea cu privire la soţia mea. M-am rugat pentru voi toţi, bărbaţii care sunteţi aici în această dup-amiază – nu pe nume căci n-am ştiut care veţi veni – m-am rugat pentru voi toţi, căsătoriţi sau nu, să aveţi o soţie ca soţia mea, care L-a iubit pe Domnul mai mult decât pe soţul ei».

Concluzie
Aceasta este mărturia noastră. Am fost una în trup şi am fost una în duh. Dumnezeu nu ne-a binecuvântat cu copii. Amândoi am avut patruzeci şi doi de ani când ne-am căsătorit. Meg a fost o fată sensibilă. A spus: ‘O, nu mă aştept să-l schimb pe Fred la patruzeci de ani; va trebui să-l accept aşa cum este’, şi aşa a făcut. M-a acceptat aşa cum am fost . Am trăit cincizeci şi unu de ani împreună; ea a mers la Domnul la vârsta de nouăzeci şi trei de ani. Dar a mers în sunet de trompete şi la fel şi noi, aşteptăm să fim primiţi cu trompete când vom pleca, la vremea hotărâtă.