C.R. Golsworthy

  « Şi Sirienii ieşiseră în cete la o luptă şi aduseseră roabă pe o fetiţă  din ţara lui Israel . Ea era în slujba nevestei lui Naaman »  (2 Imp. 5:2)

Chiar dacă pare ciudat, fetiţa din acest capitol a devenit un canal important pentru binecuvântarea lui Dumnezeu către o lume aflată în întuneric şi nevoie. Oameni aflaţi în poziţii înalte au fost binecuvântaţi prin mărturia ei şi, mai mult de-atât, citim cum s-au pus bazele unui punct de mărturie pentru Dumnezeu pe acest teritoriu duşman atât de întunecat ; un loc unde Dumnezeul cel adevărat şi viu avea să fie înălţat ca urmare a experimentării puterii Sale.

Datorită acestui lucru, fetiţa din povestea noastră prefigurează slujirea bisericii lui Dumnezeu din zilele în care trăim, aşa cum se aşteaptă ca ea să fie. Desigur, acesta a fost un privilegiu la care ea n-a visat niciodată, dar totuşi a fost adevărat. Vom înşirui câteva caracteristici remarcabile ale acestui copil, învăţând din exemplul ei şi urmărind principiile pe baza cărora lucrează Dumnezeu.

Mai întâi să observăm că…

 Ea era o străină într-o ţară străină.
Am citit că ea fusese luată din ţara ei natală şi adusă pe pământul Siriei; teritoriul duşmanului cu adevărat. În jurul ei toţi vorbeau o limbă străină, iar obiceiurile şi tradiţiile lor erau total diferite de ale ei. Acesta este şi cazul creştinilor adevăraţi de astăzi şi ni se spune că, în această lume, nu suntem decât ‘străini şi călători’ (1 Pet. 2:11). Acesta este un adevăr ce trebuie adânc lucrat în noi dacă vrem să fim instrumente eficiente pentru Dumnezeu.

Mai departe vedem că…

Ea făcea parte din rândul celor care ‘nu sunt’ ai acestei lumi.
Era doar o fetiţă, nici măcar nu ni se spune numele ei ! Asta ne aduce aminte de cuvântul lui Pavel către corinteni : « Dumnezeu a ales lucrurile nebune ale lumii ca să facă de ruşine pe cele înţelepte. Dumnezeu a ales lucrurile slabe ale lumii ca să facă de ruşine pe cele tari. Şi Dumnezeu a ales lucrurile josnice ale lumii şi lucrurile dispreţuite, ba încă lucrurile care ‘nu sunt’ ca să nimicească pe cele ce sunt ; pentru ca nimeni (engl. – ‘carnea’ – n.trad.) să nu se laude înaintea lui Dumnezeu » ( 1 Cor. 1:27-29). Asta ar trebui să fie reconfortant pentru noi şi să explice de ce, mai devreme sau mai târziu, Dumnezeu ne aduce în punctul în care ne vedem propria valoare, şi asta pentru ca El să ne poată folosi. Am face bine să ne supunem acestor disciplinări şi umiliri necesare, amintindu-ne că albiile adânci ţin mai multă apă.

Acum să ne amintim că…

Ea venea de pe un teren de suferinţă
Şi ce suferinţă ! Foarte intensă şi foarte personală, dar necesară pentru slujba ce urma să i se încredinţeze! Ne aducem aminte că a fost capturată de către cetele de Sirieni prădători, luată cu forţa din casa ei, care probabil era una din puţinele case evlavioase rămase în Israel. A fost dusă apoi în îndepărtata Siria, cu siguranţă un loc în care un astfel de copil s-ar simţi groaznic de singur. Toate acestea au însemnat o suferinţă imposibil de descris şi probabil din milă nu s-a scris întreaga poveste!

Dar mai există ceva, un aspect mai profund care nu trebuie uitat, ce are legatură cu anii ei timpurii de până la luarea în captivitate. Trebuie să ne amintim de acele vremuri întunecate spiritual şi naţional în care fusese născută, când duşmanii se aflau în ascensiune, iar Israelul în cel mai mare declin. Erau zilele lui Ahab cel rău şi ale succesorilor lui; acel Ahab care « a făcut mai multe rele decât toţi împăraţii care fuseseră înaintea lui ca să mânie pe Dumnezeu » (1 Împ. 16:33). Idolatria şi închinarea la alţi dumnezei erau întâlnite pretutindeni, făcând de ruşine naţiunea şi aducând o suferinţă cumplită fiecărui om care mai avea inima pentru Dumnezeu. În aceste vremuri a crescut fetiţa noastră şi ea a împărtăşit adânca durere. Toate acestea au un corespondent astăzi şi putem spune doar că este dureros să fii înconjurat de un creştinism decadent, în care nu mai există decât puţin sau chiar nimic din mărturia adevărată. Dar să spunem că toate acestea (aşa cum a fost şi în cazul acestei copile) reprezintă un teren pregătitor esenţial pentru felul de slujire de care Dumnezeu are acum nevoie. De-a lungul Bibliei vedem principiul următor: suferinţa duce la slujire, iar copilul din povestirea noastră este tocmai un astfel de exemplu.

Cât despre ‘slujirea’ ei în Siria, vedem că…

Ea a vorbit despre Elisei
Am putea spune că Elisei a reprezentat punctul central al mesajului ei către Naaman care se afla în nevoie: “Dacă domnul meu ar fi la proorocul acela din Samaria, proorocul l-ar tămădui de lepra lui” (2 Împ. 5:3). Ideea este că ea a vorbit despre o persoană – o persoană cu putere – Elisei. Şi la fel trebuie să facem şi noi, cu atât mai mult cu cât, în cazul nostru, e vorba de Cineva mai mare decât Elisei ! Când la început a împuternicit biserica, Domnul a spus: « Îmi veţi fi martori » (Fapte 1:8) şi o privire aruncată peste mesajele rostite de apostoli la Rusalii şi după Rusalii, arată că exact aşa au făcut. Au vorbit de Cristos, au recomandat o Persoană, vie şi puternică, întocmai cum fetiţa a vorbit de Elisei. (Dacă am fi avut timp, am fi arătat cum Elisei Îl întruchipează foarte exact pe Cristos, până la cele mai mici detalii. Dar aici trebuie să ne limităm). Trebuie să accentuăm faptul că, creştinii nu au fost aşezaţi în lume doar ca să vorbească despre ‘lucruri’, chiar creştine fiind, ci ca să depună mărturie despre un Cristos care este real pentru noi ; şi trebuie să fie aşa dacă vrem ca ‘leproşii’ de astăzi să fie curăţiţi şi un  gen nou de închinare să fie sădit în teritoriul duşman. Slujba acestei fetiţe cu siguranţă anticipează ceea ce Pavel a scris secole mai târziu : « Da, mie, care sunt cel mai neînsemnat dintre toţi sfinţii, mi-a fost dat harul acesta să vestesc neamurilor bogăţiile nepătrunse ale lui Cristos » (Efes. 3:8).

Întrebarea este: Facem acest lucru ? Îl cunoaştem îndeajuns pe Cristos ?

În cele din urmă, gândindu-ne la fetiţă, vom remarca că…

Ea nu ţinea deloc un duh de supărare
Acesta este, cu siguranţă, unul dintre miracolele povestirii noastre. Având în minte suferinţele îndurate ar fi putut foarte uşor să fie amară şi plină de resentimente. Ar fi putut chiar să nutrească o bucurie ascunsă văzându-l pe înaltul ofiţer sirian lovit de lepră, gândind că era dreapta judecată a lui Dumnezeu peste el şi poporul lui. Dar nu găsim nici cea mai mică aluzie de acest gen. Doar o dorinţă adâncă în inimă ca Naaman să fie vindecat. Într-adevăr, avea un duh care nu ţinea supărare şi acesta este un motiv pentru care ea a fost binecuvântată şi în acelaşi timp, a fost făcută o binecuvântare. Vorbind de cineva care s-a aflat într-o împrejurare asemănătoare, Cristos a spus : « Ferice de acela pentru care Eu nu voi fi un prilej de poticnire » (Mat. 11:6). Şi, ne amintim de această fetiţă când citim aceste cuvinte atât de cunoscute : « Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate ; dragostea nu pizmuieşte ; dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândeste la rău, …acoperă totul, crede totul, nădăjduieşte totul, sufere totul. Dragostea nu va pieri niciodată » (1 Cor. 13:4-8).

Acestea au fost duhul şi inima fetiţei ; deloc rănită sau jignită, preocupată doar de bunăstarea celorlalţi.

Acum la încheiere am vrea să ne îndreptăm atenţia asupra faptului că această fetiţă nu mai este menţionată după versetul 3 din 2 Împăraţi 5. Nu ni se spune ce s-a petrecut la întoarcerea lui Naaman din Israel şi, cu siguranţă, nu citim că s-ar fi adus onoruri speciale copilului. Era în caracterul ei să rămână mai departe în obscuritate, pe deplin mulţumită. Biblia ne spune că nu trebuie să « căutăm lucruri mari pentru noi » (Ier. 45:5), iar creştinii spirituali întotdeauna se simt răsplătiţi din belşug când Cristos primeşte toată slava.

Vorbirea lor este întotdeauna cea a psalmistului : « Nu nouă, Doamne, nu nouă, ci Numelui Tău dă slavă » (Ps. 115:1). Într-adevăr, într-adevăr, Domnul să ne dea creştini precum această fetiţă şi o lumină ca a ei, astăzi, în biserică.