C.R. Golsworthy

O mărturie adevărată şi veritabilă; conţine principii importante împărtăşite în dorinţa de a ajuta tinerii de astăzi să găsească o cale mai bună. 

Introducere
A fost o mare bucurie şi un mare privilegiu să-i cunosc şi să păstrez legătura cu fratele şi sora Golsworthy pentru mai bine de douăzeci de ani. Cu ocazia unei vizite făcute la aziliul de bătrâni din Brisbane, locul unde locuiesc acum, Domnul mi-a dat dorinţa de a-l ajuta pe fratele prin publicarea multor din scrierile sale.

Dintre toate, aceasta este cea mai personală – scrisă cu ani în urmă – a fost o adevarată bucurie să lucrez la ea. Doar Domnul ştie cât de bucuros sunt acum pentru că, la doar un an după ce această sarcină mi-a fost încredinţată, putem trimite această sarcină ‘în lume’. Ne rugăm ca mulţi să fie binecuvântaţi prin această mărturie personală şi să fie pentru ei o inspiraţie pentru a le urma exemplul de credinţă, nădejde şi dragoste. Fratele nostru a scris-o cu scopul de a încuraja tinerii să caute calea Domnului vizavi de aflarea partenerului de viaţă şi să împărtăşească umblarea lor în Cristos în viaţa de căsnicie. Dar, mai sunt şi alte lecţii de învăţat din această carte.

Mulţumim dlui Roger Mansell de la Instituţia Arhivelor Hoover, pentru acordul de utilizare a fotografiei aeriene a bazei militare POW Fukushima, în această carte.

 Deşi sunt recunoscător multor persoane care mi-au fost de mare ajutor cu sfatul lor, mulţumesc îndeosebi dnei Elizabeth de Jong şi dlui Pieter Dhaeze pentru contribuţia plină de amabilitate în pregătirea cărţii pentru publicare.

Domnul să vă binecuvinteze prin citirea acestei cărţi.

Twello, septembrie 2003             AvE

Povestea de dragoste a unui misionar

 Biblia afirmă cu putere că « nu este bine ca omul să fie singur » (Gen. 2:18) şi Dumnezeu a zidit aceeaşi conştiinţă în adâncul fiinţei oricărui bărbat. În timp ce unii, fără-ndoială, sunt aleşi în mod suveran să trăiască viaţa de celibatar, calea normală este cea a căsătoriei şi cu adevărat fericit este bărbatul care află şi urmează această cale. Şi, slavă Domnului, eu sunt unul dintre ei!

Eu şi soţia mea ne-am căsătorit pe câmpul de misiune cu aproape 60 de ani în urmă, şi vrem să mărturisim că viaţa noastră împreună a fost o bucurie desăvârşită. Amândoi declarăm că, alături de Cristos, partenerul pe care Dumnezeu ni l-a dat a fost cel mai mare dar.

Nu fără puţină ezitare ne spunem acum povestea inimilor noastre, dar o facem fiind constrânşi şi cu speranţa că va ajuta pe cei care par a fi pierduţi din punctul de vedere al acestor chestiuni vitale. Deşi susţin că sunt parte dintr-o generaţie mai iluminată, ei par a fi, mai degrabă, într-un întuneric gros în ceea ce priveşte această chestiune elementară a planului de căsătorie şi a legăturii maritale. Necazurile ce derivă de aici ne atrag privirile pretutindeni şi, într-adevăr, puţine sunt casele care pot fi numite cu adevărat fericite.

La sfârşitul acestei mărturii vom dezvălui ceea ce noi credem a fi secretul primordial al acestei ‘căi mai bune’, dar pentru moment, vom relata evenimentele istorice, adevărate ale experienţei noastre; foarte personală probabil, dar împărtăşită în scopurile deja menţionate, şi fiind însoţită de rugăciune.

Eu însumi mă apropii acum de cea de-a 88ª aniversare şi scumpa mea Joyce nu este cu mult în urma mea. Am provenit din părţi opuse ale lumii şi de asemenea, din medii familiale diferite. Joyce a avut marele avantaj de a se fi născut într-o familie binecunoscută de creştini evanghelici, în timp ce în cazul meu, nu s-a acordat prea mare atenţie religiei, de orice fel. Interesele principale erau de natură lumească, dar judecaţi după standardele normale eram, presupun, o familie fericită şi mulţumită. Dar, aşa cum am spus, familiile noastre erau foarte diferite.

În îndurarea lui Dumnezeu am fost convertit la Cristos încă din tinereţe şi prin aceeaşi îndurare, m-am grăbit să ‘pătrund în Biblie’ şi am lăsat Biblia ‘să mă pătrundă’. De asemenea, L-am ascultat pe Domnul vizavi de botez şi am început să mă bucur de câştigul şi beneficiile părtăşiei adevărate a bisericii.

Am plecat în India ca misionar în 1937 (din Anglia) şi în anul următor am întâlnit-o pe Joyce White. Ea please în India fiind de origine din Australia, ca învăţătoare de şcoală misionară şi amândoi locuiam în frumoasele Nilgiri Hills (Dealurile Nilgiri) din India de sud. Amândoi puteam recunoaşte ghidarea plină de har a lui Dumnezeu până în acest punct, şi ne bucuram foarte mult de lucrarea pe care ne-o dăduse Dumnezeu la fiecare; eram mai mult decât mulţumiţi să lăsăm chestiunile personale în mâinile bune ale Domnului. Cât despre a ne gândi că celălalt ar fi fost partenerul de viaţă, aceasta dacă ne-a trecut vreodată prin minte.

Cei mai mulţi dintre evangheliştii care lucrau în Hills se întâlneau de obicei la Biserica Uniunii pentru închinarea de duminică, împreună, şi aveau parte de un mesaj sănătos şi solid din Cuvântul lui Dumnezeu. De asemenea, era o strângere de rugăciune vinerea, la care luau parte câţiva dintre cei mai pasionaţi, inclusiv Joyce şi alţi colegi de catedră de-ai ei. Şi noi ne-am alăturat lor căci strângerea era deschisă pentru oricine ar fi dorit să ia parte. Fără-ndoială, în timpul acelor strângeri ne-am făcut o imagine unul despre celălalt. În ce-o priveşte pe Joyce, sunt sigur că abia m-a observat, dar eu trebuie să admit că, încă de pe-atunci, am simţit că era o tânără drăguţă, excepţională; cu siguranţă, nimic mai mult de-atât, poate doar: ‘Uau, fata asta chiar ştie să se roage’.

Au mai fost câteva ocazii în care Biserica Uniunii s-a întrunit în afara programului undeva prin munţi; de obicei, aceste ieşiri aveau legătură cu Convenţia Misionară Anuală (Keswick) şi dădeau oamenilor ocazia să se întâlnească, să asculte pe musafirul venit de departe să le vorbească. Acestea, desigur, au fost ocazii mai puţin formale, de obicei aveau loc într-o aşezare din junglă şi chiar ‘localnicii’ se puteau cunoaşte mai bine între ei. Dar chiar şi atunci, nu am vorbit niciodată singur cu Joyce; doar în ‘grupuri’, cum spuneau ei; cât despre o prietenie intimă cu ea, nici nu visam.

Apoi au fost câteva ocazii speciale, când bunul şi părintescul director al şcolii lui Joyce, un credincios foarte serios, ne invita pe câţiva dintre noi pe terenul şcolii, pentru o dup-amiază de tenis; desigur, ceaiul era asigurat! Aceste ocazii, fără-ndoială, au servit la creşterea admiraţiei mele pentru Joyce, în timp ce, în cazul ei, deşi se bucura enorm să joace tenis, singura impresie ce i-o făcusem era cu siguranţă, slaba mea performanţă de pe teren. ( Să ne fie cu iertare, dar familia ei în Australia  dintotdeauna avusese în spatele casei un teren de tenis, în timp ce eu n-am avut parte de asemenea lux). Vremuri bune!

Trebuie să admit că toate aceste prilejuri au avut, totuşi, un efect tulburător asupra mea; mă trezeam visând la Joyce mai mult decât mi-aş fi dorit, fapt care mă îngrijora. Devenise ceva ce-mi perturba atenţia interioară şi avea tendinţa să-mi ameninţe concentrarea asupra lucrării la care mă chemase Dumnezeu. Sincer spun că nu urmăream asemenea prietenii şi gândurile la căsătorie erau departe de mine. Prin urmare, această minte rătăcitoare mi-a dat mult de furcă; simţeam că las cale deschisă unei slăbiciuni şi că aveam nevoie să fiu eliberat!

Tocmai în acest punct a avut loc un incident remarcabil şi memorabil, într-o altă parte a Indiei. S-a întâmplat să mă aflu într-un turneu ţinând studii biblice, în nord-estul Indiei, inclusiv Kalimpong şi Darjeeling, de-a lungul maiestoşilor munţi Himalaya. După strângeri s-a ivit prilejul să vizitez un faimos obiectiv turistic, cunoscut sub numele de Tiger Hill, la ieşirea din Darjeeling; de aici se putea vedea vârful strălucitor al muntelui Everest proiectându-se în spatele giganţilor acoperiţi de zăpadă, muntele Kanchenjunga. Ca şi alţi turişti, eram vrăjit de privelişte şi tot ce am putut să spun a fost: ‘Ce Făuritor măreţ, şi este Tatăl meu!’

După un timp, am mers la un chioşc din apropiere pentru a răsfoi cartea turiştilor, carte în care am găsit multe nume ciudate şi comentariile lor, hinduşi, musulmani şi mulţi alţii din întreaga lume. Apoi, spre marea mea surpriză, ochii mi-au căzut pe o porţiune scrisă de Joyce, purtând semnătura peniţei ei de cupru şi având următorul conţinut:
« Frumuseţe pretutindeni, pe pământ, în cer, în apă,
Dar mai frumos decât toate acestea, este Isus Cristos pentru mine »

Mai târziu am aflat că Joyce fusese în zonă cu câteva zile în urmă, şi eu n-am ştiut! Din nou şi din nou am citit acele cuvinte scrise de ea în cartea turiştilor şi mărturisesc că emoţii adânci m-au copleşit: ‘Ce gândire centrată pe Cristos are fata asta! Impresiile făcute în sud au fost bine fondate; ea este neobişnuită!’ apoi, un gând tardiv: ‘Dacă Dumnezeu îmi va da vreodată o soţie (deşi improbabil) aş fi tare fericit ca ea să aibe o astfel de gândire şi Cristos Însuşi să fie Iubitul ei’. Puţin ştiam atunci ce avea să urmeze! Ce Domn îndurător avem!

Nu la mult timp după acest episod, a avut loc un alt eveniment remarcabil, rânduit de Dumnezeu. Şi, din nou, ciudat, într-un loc numit tot Tiger Hill. Aceste două ‘Tiger Hill’ sunt singurele de care am auzit, se află la sute de mile depărtare unul de celalalt, dar sunt foarte aproape în istoria vieţii mele! Locuiam pe atunci la Casa Misiunii din Brooklands, aflată vizavi de şcoala lui Joyce şi adesea, simpla vedere  a şcolii trezea ceva în mine. Era ceva tulburător şi cele din urmă mi-am dat seama că trebuie să primesc un cuvânt clar din partea Domnului vizavi de această chestiune. Mă neliniştea şi simţeam că şi un ‘Nu’ clar din partea Domnului ar fi fost mai bine decât aceste rătăciri hoinare ale imaginaţiei mele.

Având toate acestea în minte, mi-am luat Biblia într-o dimineaţă devreme şi m-am dus într-un luminiş tăcut aflat aproape de drumul ‘nostru’ Tiger Hill; voiam să petrec timp cu Domnul şi să-L aud vorbindu-mi despre această chestiune. Întrebarea care mi se ridica era: Mă cheama Dumnezeu la o ‘cale nouă’ sau nu? ‘O, Doamne, vorbeşte-mi în această dimineaţă’. Am parcurs micul drum de junglă şi am ajuns la luminişul dorit; m-am aşezat pe o piatră, aşteptând să aud glasul Domnului. Era o dimineaţă însorită, minunată, şi totul era cufundat în linişte. Presupun că vă imaginaţi sinceritatea cu care m-am rugat şi am deschis Biblia. Terminasem 1Tesaloniceni 4 dimineaţa trecută, deci acum urma 1Tesaloniceni 5; ce avea să-mi spună Domnul? Mă chema El sau era doar o chestiune de emoţii nedisciplinate?

Cum citeam în linişte, nimic nu părea să răspundă cumva la întrebarea mea, dar în final ajung la versetul 24 şi citesc: « Cel ce v-a chemat este credincios şi va face lucrul acesta ». Cu greu mi-a venit să cred ceea ce citeam, dar îmi părea că cuvintele ies în relief pe pagină şi, nu puteam greşi! Dumnezeu mă chema şi El avea s-o facă! Acolo, în acel loc pustiu, fără nici un suflet de om pe o distanţă de mile, Dumnezeu îmi vorbise, hotărâse să dea răspuns întrebării mele! Îmi aduc aminte foarte bine cum am închis Cartea ce-mi stătea în mâinile tremurânde şi mi-am plecat capul, mi-am închis ochii şi I-am mulţumit Domnului pentru harul şi îndurarea cu care a răspuns slujitorului Său nevrednic. În spatele meu se afla povârnişul abrupt, împădurit al muntelui Tiger Hill, în timp ce în faţa mea se afla baza largă a muntelui, întinzându-se până la câmpiile aflate la 6000 de picioare dedesupt. De unde stăteam, puteam privi peste vârfurile copacilor către drumurile şi râurile din depărtare şi de asemenea, micile sate şi calea ferată atât de familiară ce ducea către oraşul Coimbiture. Totul părea a fi un covor luminat de soare întins sub mine. Dumnezeul care făcuse toate acestea îmi vorbise, ‘mă chema’! şi El avea ‘s-o facă’!

Ce urmează acum ştiu că e greu de crezut, dar mărturisesc solemn că este adevărat, slavă şi glorie lui Dumnezeu!

Tocmai începusem să aduc mulţumiri Domnului când am auzit ceva foşnind în tufişurile aflate la aproape 20 m de mine, şi un chip de om ieşi la lumină; nimeni altcineva decât scumpa mea Joyce! Lucru total necunoscut de mine, şi ea hotărâse să-şi petreacă timpul cu Domnul acolo pe Tiger Hill. Mersese într-un luminiş aflat la capătul unei cărărui ce descindea din drumul principal Tiger Hill. Şi luminişul ei era frumos, o fereastră mărginită de stânci prin care te izbea aceeaşi privelişte magnifică; acolo îşi petrecuse timpul cu Domnul. Şi ea a fost la fel de surprinsă să mă vadă stând pe un vârf de stâncă, aproape de drum. După câte ştiu, Joyce nu pomenise nimic de mine în rugăciunile ei, dar eu, aşa cum am explicat, îl pomenisem pe al ei fără doar şi poate! Mi-am întins mâna emoţionat, şi în acelaşi timp cu un fel de veneraţie, pentru a o ajuta să se caţere înapoi pe drumul principal, i-am urat un politicos ‘Bună dimineaţa’ şi m-am oferit să-i car perna pe drumul de întoarcere către şcoala ei. Aşa s-a terminat această întâmplare uimitoare, dar adevărată. Ştiam de acum, adânc în inima mea, că mult mai multe aveau să se întâmple la vremea hotărâtă de Dumnezeu. Ce bun şi îndurător este Dumnezeu!

În mod cert venise vremea să vorbesc deschis despre acest subiect cu tovarăşii apropiaţi din lucrare. Am venit în India împreună cu un partener de lucru, amândoi pentru Domnul şi mi-am dat seama că dezvoltarea unei astfel de prietenii va afecta indiscutabil acest parteneriat. Realizând acest lucru, m-am folosit de primul prilej pentru a-i spune prietenului meu ce avea loc în inima mea, şi cred că a înţeles situaţia corect şi în complexitatea ei. A fost într-adevăr o mare bucurie pentru mine faptul că el a arătat o înţelegere profundă şi mai mult, a adoptat o poziţie favorabilă! Mi-a spus că se va ruga pentru mine şi m-a asigurat că, dacă simţeam că trebuie să mai fac şi alţi paşi în acest sens, pot conta pe susţinerea lui. Dumnezeu ştie cât de mult am apreciat acest cuvânt de încurajare.

Rezultatul a fost că, într-o zi, am prins curaj să scriu o mică scrisoare domnişoarei în cauză şi să-i spun ceea ce se petrecea; am întrebat-o pur şi simplu dacă şi ea avea gânduri de acest fel sau sentimente similare. Dacă nu, acceptam situaţia şi subiectul ar fi fost amical închis; şi desigur, cu scuzele de rigoare!

Mi-aduc aminte cum am pus plicul într-o cutie poştală mică şi roşie, într-un loc numit Darlington Bridge pe drumul către Biserica Uniunii şi de asemenea, mi-aduc aminte de rugăciunea pe care am rostit-o în tăcere, prin care ceream un ‘răspuns favorabil’, dacă acesta Îl mulţumea pe Domnul. Îmi mai aduc aminte şi de aşteptarea nerăbdătoare ce a urmat!

După câteva zile răspunsul a venit, destul de scurt; iată conţinutul lui: ‘Mulţumesc, dle Golsworthy, pentru cererea amabilă şi directă ce mi-aţi făcut. Nu m-am gândit niciodată la o prietenie specială, dar mă voi ruga în acest sens. Vă rog să nu-mi scrieţi şi să nu-mi vorbiţi timp de trei luni, pentru ca să fiu complet liberă să ascult glasul Domnului vizavi de această chestiune’. Vă asigur că acesta a fost conţinutul scrisorii.

Nu-i nevoie să mai spun că ideea celor trei luni a fost puţin cam greu de acceptat, dar cumva am ştiut că se va dovedi a fi un lucru bun şi va aduce o ‘pauză’ folositoare pentru amândoi. Domnul va da har şi pentru aşa ceva.

Aşteptarea, bine-nţeles, a fost lungă şi grea, dar în cele din urmă am primit o scrisoare şi din nou relatez conţinutul ei. Joyce se rugase, şi acum simţea că se putea merge mai departe; urma să găsim prilejuri pentru a ne cunoaşte mai bine, ca astfel să judecăm mai bine situaţia. Această perspectivă, nu mai e nevoie să spun, mi-a adus o mare bucurie şi i-am mulţumit Domnului din toată inima. Eu unul am grăbit apariţia acestor prilejuri care-mi prevesteau o perioadă de mare uşurare, pace interioară şi fericire.

Un detaliu care mi-a rămas întipărit în minte este vizita pe care am făcut-o amândoi la Ootacamund. Era principala « Gară Hill » din Nilgiri Hills şi se afla cam la 10 mile amonte de unde ne aflam noi. Întâlnirea cerea o planificare atentă. Ar trebui să menţionez aici faptul că cultura indiană nu privea favorabil cuplurile necăsătorite care erau văzute împreună, şi acesta a constituit un factor extrem de important, demn de-a fi luat în seamă vizavi de statutul nostru ca şi misionari creştini. Cu siguranţă că lucrarea ar fi fost discreditată dacă am fi fost descoperiţi  încălcând ‘regulile’! Asta însemna că întotdeauna trebuia să fim foarte atenţi la timpul şi locul stabilite pentru întâlnirile noastre scurte şi de asemenea, trebuia să fim atenţi şi la alte aspecte.

În ceea ce priveşte vizita în Ootacamund, am plănuit să luăm autobuze separate până în Coonoon şi apoi să ne întâlnim undeva lângă staţia de autobuz ‘Ooty’! Prin harul Domnului totul a decurs bine şi ne-am strecurat până la binecunoscuta ‘Ceainăria lui Davis’. Am ales cea mai retrasă masă şi ne-am aşezat la prima noastră dup-amiază în jurul unei ceşti de ceai, împreună. Am stat vizavi de Joyce şi până în ziua de azi mi-aduc aminte cât de mişcat am fost să văd uşurinţa cu care Joyce mânuia ceainicul şi cupa cu lapte pe măsură ce turna în ceşti; atât de natural, atât de simplu! Tinerii de astăzi poate că râd de o asemenea remarcă, dar sunt sigur că ei sunt cei care pierd cu adevărat şi ei sunt cei care ‘pierd’ elementele de fineţe dintr-o romanţă adevărată. Puteţi nega dacă vreţi, dar timpul va spune.

Ceea ce tocmai am relatat  a fost, cred, temelia sfântă şi fericită a vieţii noastre de căsătorie, atât de fericită şi împlinită. Cu siguranţă, amândoi ne aducem aminte momentul când ne-am luat de mâini pentru prima dată în timp ce ne croiam drum cu greu prin tufişurile joase de ceai verde înspre o fereastră tăcută a muntelui pe care o ‘descoperisem împreună’ şi de unde puteam privi lucrarea glorioasă a lui Dumnezeu, şi poate chiar împărtăşeam câte ceva din Cuvântul lui Dumnezeu.

Trebuie să menţionez că astfel de desfătări erau foarte puţine şi foarte distanţate între ele. Marea trezire spirituală care a avut loc în Madras [Madras este unul dintre oraşele unde binecunoscutul evanghelist Bakht Singh L-a slujit pe Domnul în primii săi ani. (Relatat în cartea ‘Monsoon Daybreak’ – ‘Zori de zi în timpul musonului’ – de R.R.Rajamani, GLS, Bombay). Fratele Golsworthy a fost implicat în această slujire. (Nota editorului)] se afla tocmai atunci în desfăşurare, cuprinzând întruniri încărcate de oameni atât dimineaţa cât şi seara, atât în ‘Jehovah Shammah’ – centrul principal, cât şi în alte centre din oraş.

Colegul meu şi cu mine fusesem însărcinaţi cu organizarea acestor întruniri, şi prin urmare minutele private erau greu de găsit. E greu de spus cum am găsit timp să scriu în Coonoon de trei ori pe săptămână (cel puţin!), sau să citesc şi să recitesc acele scurte nestemate care se întorceau. Dar dragostea găseşte întotdeauna o cale! Preaiubiţii nostri lideri erau foarte înţelegători şi câteodată îmi dădeau zile libere ca să merg în Nilgiri. Acolo puteam să ajut un grup de credincioşi – aveau mare nevoie – care se adunau pentru închinare într-o căsuţă aproape de centrul oraşului Coonoor Lower şi de asemenea, îmi ofeream ajutorul şi altor credincioşi din Casa de Întruniri Engledene, aflată mai sus în munţi, exact deasupra şcolii Hebron. Pentru mine, aceste misiuni au fost memorabile şi, fără-ndoială, raritatea acestor ocazii a servit la creşterea farmecului lor. Voi rămâne veşnic recunoscător celor care au făcut posibile acele vremuri. Dumnezeu să-i binecuvinteze!

Aş mai menţiona faptul că o parte din acele vizite în munţi se terminau cu o scurtă călătorie cu trenul, împreună! Din când în când, Joyce trebuia să meargă la Universitatea Coimbitore din oraş, legat de serviciul ei, şi Coimbitore era prima staţie de căi ferate în drum către Madras. Ca urmare, Joyce şi cu mine aranjam să ne întâlnim ‘accidental’ în gara Coonoor şi să parcurgem mica distanţă împreună. Traseul începea cu 10-12 mile coborâre de-a lungul coastei muntoase, pe faimoasele căi ferate Nilgiri ‘cu cremalieră’, întotdeauna un peisaj sublim, cu numeroase maimuţe ce se jucau zgomotos în copacii de pe marginea drumului. Privelişti splendide ni se derulau înaintea ochilor pe măsură ce ‘trenul de jucărie’ se contorsiona printre plantaţiile magnifice de ceai, apoi printre cele de cafea şi, în cele din urmă, printre proprietăţile umbrite de mahoni, pe măsură ce ne apropiam de câmpie. La Mettapalayam trebuia să schimbăm trenurile şi ne continuam călătoria cu Expresul de Madras încă 20 de mile până la Coimbitore. Călătoria cu Joyce a fost întotdeauna o încântare! Ca şi copil, a fost crescută să observe detalii de fineţe, iar învăţătorul ei, un om foarte înţelept, cerea fiecărui elev ca în fiecare dimineaţă, fără excepţie, să spună în faţa întregii clase un lucru neobişnuit pe care-l observase în drum spre şcoală în ziua respectivă. Poate acum vă puteţi imagina câte lucruri îmi spunea în timpul acelor călătorii de la început! La Coimbitore  prietena ei misionară o aştepta la gară, în timp ce eu îmi continuam drumul spre Madras fără tragere de inimă; eram singur, dar recunoscător lui Dumnezeu pentru mai multe amintiri fericite şi pentru colegii care m-ajutaseră.

Situaţia lui Joyce la acea vreme putea fi descrisă într-un singur cuvânt: idilică. Frumoasa ei şcoală se afla în cea mai îmbietoare zonă a munţilor Nilgiri. Joyce îşi iubea slujba, era înconjurată de profesori creştini, dedicaţi Domnului, şi avea un director dedicat în egală măsură atât muncii sale cât şi Domnului.Să mai adaug şi scrisorile care-i soseau regulat din Australia, aducând veşti de acasă. Soarele strălucea pe drumul ei.

S-a întâmplat că exact la acea vreme i-a căzut în mâini un pamflet creştin. Se numea « Povestea bambusului ». Găsiţi această minunată poveste în appendix.

În stilul său alegoric, ea dezvăluie gândurile şi simţirile unui bambus, când proprietarul îi spune că are nevoie de el pentru un serviciu mult mai înalt, onorabil, sus în munte, şi că procesul avea să fie foarte costisitor. Iniţial va fi prăbuşit în ţărână, apoi va fi dezbrăcat de tot foliajul, inutil pentru această slujbă. Apoi va trebui să fie divizat în două ducte separate, operaţie esenţială pentru împlinirea scopului dorit. Aceste ducte vor fi cărate sus în munte unde era nevoie de o conductă, şi apoi aveau să fie puse cap la cap cu mare grijă, din nou pentru împlinirea sarcinii. Proprietarul i-a explicat bambusului că-l va costa absolut tot ce avea, dar îi dădea promisiunea devenirii unui canal vital între resursele de sus şi nevoile de jos. Răspunsul acestuia la fiecare punct era simplu şi fără întrebări: ‘Stăpâne, eu sunt proprietatea Ta, Tu m-ai cumpărat. Fă cu mine ce vrei. Aceasta îmi va aduce o bucurie deplină’.

Citind pamfletul, Joyce a recepţionat mesajul şi a fost gata să răspundă Proprietarului ei: ‘Urmează-Ţi calea, Doamne’. Asta explică de ce, ani la rând, scrisorile noastre se terminau cu expresia neobişnuită: ‘Al tău iubitor tovarăş-bambus’.

Cred că vă daţi seama cât de mult a început Joyce să însemne pentru mine. Prin urmare, au fost ocazii când, dându-i de ştire că ajunsesem bine în Madras, inseram o propoziţie care suna în felul următor: ‘Într-una din aceste zile, dragă Joyce, îţi voi pune o întrebare foarte importantă, aşa că încearcă să te pregăteşti’. Cred că Joyce a ghicit ce-am avut în minte şi, la un moment dat, ziua cea mare a venit. Iată cum s-a întâmplat! Era una dintre acele ocazii ce  mi-au fost înlesnite pentru a ajunge în Coonoor; stăteam la ‘Silverdale’, minunata casă a doamnei Ogle, învecinată cu şcoala Hebron. [Doamna Ogle era o soră scumpă din Honor Oak, Londra, Anglia unde, la acea vreme, a slujit fratele T. Austin-Sparks. Ea a sprijinit mulţi misionari, inclusiv fratele Sparks. (Nota editorului).]  Între Silverdale şi şcoală se afla o platformă care, odinioară, fusese terenul de tenis al casei Silverdale. Era înconjurată de eucalipţi superbi şi la un capăt al ei se afla ceea ce noi numeam ‘casa de vară’, – o aşezare frumoasă, aş spune, pentru alegerea momentului crucial! Într-o anume seară, o seară tăcută, după ce ne-am terminat sarcinile pentru ziua respectivă, m-am întâlnit cu Joyce în casa de vară. După câteva preliminarii banale şi, întrucâtva emoţionat, am întrebat-o întrebarea mea: dacă dorea să-mi fie soţie. Nu voi intra în detalii, dar după o pauză care a părut că nu se mai termină, ea a zâmbit şi mi-a spus Da. Asta se întâmpla pe 14 august 1941. Nimeni nu va ştii vreodată fericirea ce am trăit-o când mai târziu am luat mâna lui Joyce şi am condus-o înapoi la portiţa ce dădea înspre Hebron şi apoi m-am întors la casa Silverdale, pregătindu-mă pentru cină! De asemenea, îmi amintesc zâmbetul doamnei Ogle când i-am spus ceea ce tocmai se întâmplase şi când m-a asigurat că, de atunci înainte, ‘Silverdale’ va fi totdeauna deschisă pentru discuţii private între mine şi scumpa mea Joyce! Şi ea recunoscuse un giuvaer rar!

Vizita mea în munţi a fost una scurtă, dar în timpul puţinelor zile rămase am putut să ne întâlnim mai des şi să pornim un plan de rugăciune vizavi de ‘când’ şi ‘unde’. Am căzut de acord asupra datei de 29 noiembrie a aceluiaşi an, 1941; locul: clădirea bisericii Engledene. Aceasta era în interesul populaţiei indigene şi a lucrării în care aveam să fim amândoi angrenaţi, astfel că avea să se desfăşoare în stil indigen. Am explicat cu grijă aceste lucruri prietenilor din Biserica Uniunii şi ei, probabil mai cu ezitare, au văzut totuşi partea bună a lucrurilor. Un slujitor baptist de treabă a fost de acord să se ocupe cu latura legală a căsătoriei, întrucât avea licenţă în domeniu. Un prieten – plantator de ceai – şi soţia sa s-au oferit să ne împrumute ‘bungaloul’ lor pentru primele zile de după căsătorie. Ulterior, Joyce şi cu mine ne-am fi mutat la Madras şi ne-am fi căutat o locuinţă în apropiere de ‘Jehovah Shammah’. Nu mai e nevoie să vă spun că m-am întors la slujba din Madras foarte fericit!

Aş vrea să redau acum, pe scurt, ceea ce cred că a fost o reacţie a lui Satan la toate acestea. Veţi fi surprinşi să aflaţi că marea bucurie pe care am descris-o a fost urmată la scurt timp de o perioadă de adâncă suferinţă, îndeosebi pentru Joyce. Iată ce s-a întâmplat. La puţin timp după ce m-am întors în Madras am început să detectez o tristeţe ciudată în unele din scrisorile lui Joyce şi apoi, încetul cu încetul, adevărul a ieşit la lumină. Joyce fusese atenţionată cu mare seriozitate de anumite personae sus-poziţionate că ceea ce făcea era foarte periculos şi asta din două motive!

Au fost unii care i-au spus că, prin faptul că îmbrăţişează un stil de muncă misionară care nu se potriveşte cu cel al Societăţii Misionare – eu eram  doar un lucrător voluntar, neplătit, în mişcarea indigenă – ea se îndreaptă către probleme financiare grave şi, mai devreme sau mai târziu, va fi lipsită de un suport adecvat, iar cei care vor avea de suferit de pe urma alegerii ei, vor fi chiar cei din propria familie! Scriu aceste lucruri acum, la aproape 60 de ani de la eveniment şi mărturisesc că n-am dus lipsă de nimic.

Mai grav de-atât, au fost unii care, susţinând că se afla ‘în cunoştinţă de cauză’, afirmau existenţa unor fisuri adânci în doctrina bisericii de acasă, din Honor Oak, Londra. N-am să intru în detalii, vreau doar să spun că astfel de rumori nu-mi erau deloc noi, ele dovedeau din nou şi din nou că aveau la bază o informare greşită, unealta mult folosită de Satan. Menţionez aceste lucruri doar în scopul explicării tristeţii adânci ce a învăluit-o atunci pe Joyce. Nu-i vorba că era tulburată de aceste lucruri, căci mai discutasem de ele înainte şi Joyce ştia exact ce face. Ci faptul că nu suporta să vadă cum prietenii îi întorceau spatele şi aceasta, spuneau ei, spre binele ei! Puţin mai târziu, prin harul lui Dumnezeu, ea a putut să se ridice deasupra situaţiei şi Îl lăudăm pe Domnul pentru asta! Probabil că a fost o lecţie timpurie despre realităţile profunde ale Calvarului pe care am învăţat-o împreună. Şi cred că ea a lucrat spre bine (Ioan 5:15; Rom.8:28). Pentru a încheia acest episod, să spun că mă bucur că a avut un final fericit; la câţiva ani după aceste evenimente, în timp ce vizitam un coleg misionar într-un azil de bătrâni din Anglia, ne-am întâlnit accidental cu o scumpă doamnă, ea fusese criticul nostru principal. S-a bucurat din inimă că în cele din urmă a găsit ocazia să îşi ceară iertare pentru poziţia, greşit fondată, pe care o adoptase împotriva noastră şi mai cu seamă ‘într-o aşa vreme’. Cu o maturitate reală, i-a cerut scumpei ei Joyce s-o ierte. Au urmat îmbrăţişări şi săruturi, şi astfel s-a încheiat povestea! Toată lauda fie adusă Domnului nostru viu!

În ceea ce priveşte nunta, cred că va fi suficientă o scurtă trecere în revistă a ei, căci această carte am intenţionat să fie povestea noastră de dragoste şi nu o biografie. În bunătatea Sa, totul a decurs conform planului şi clădirea bisericii Engledene s-a umplut până la refuz. Scaunele au fost aduse pentru cei care aveau nevoie de ele, dar cei mai mulţi au fost fericiţi să stea, ca de obicei, pe podeaua acoperită de rogojini; încălţămintea, potrivit tradiţiei, a fost lăsată la uşă. Mulţi au trebuit să stea afară în plin soare, dar toate ferestrele şi uşile au fost lăsate deschise aşa că şi ei s-au simţit incluşi în eveniment. Formalităţile au fost minime, totul a fost un timp de închinare şi laudă. Şi Bakht Singh a putut fi prezent, nu vom uita niciodată puterea şi ungerea cu care şi-a vărsat inima pentru fericirea noastră viitoare. A urmat o gustare, atât în clădirea bisericii cât şi în şcoala lui Joyce pentru cei care nu erau obişnuiţi cu curry-ul indian atât de  picant! Desigur, bucuria noastră a fost deplină. Directorul şi-a îndeplinit bine misiunea şi la fel copiii, au fost cu toţi foarte fericiţi.

La apusul soarelui am fost conduşi în cele din urmă la minunatul bungalou Hallashana pentru zilele care urmau, zile să le numim, de odihnă şi recuperare. N-am să intru în detalii, voi spune doar că, din nou, Dumnezeu ne-a dat ce avea mai bun. Fericirea noastră a crescut a doua zi dimineaţa când, am primit o vizită neaşteptată a patru din prietenii noştri apropiaţi: sora noastră doamna Ogle, tovarăşa ei apropiată Claire Sinclair, tovarăşul meu Fred Flack şi bătrânul ‘Bumble Bee’! Ultimul era şoferul doamnei Ogle, un indian supraponderal, cu faţa strălucitoare de abanos, un om care-L iubea mult pe Domnul. Joyce şi cu mine hoinăream printre tufele de ceai când am văzut acest lanţ de patru venind către noi. Nu-mi aduc aminte dacă se ţineau de mână sau nu, dar erau tare fericiţi şi ne-au spus, fără prea multă convingere, că vizita lor se datorează unui mesaj important legat de planurile noastre de călătorie. În orice caz, ne-am simţit bine împreună şi, n-am putut să nu mă gândesc ce familie fericită şi reprezentativă eram!

După aceste câteva zile speciale la Hallashana, ne-am întors la şcoala Hebron, ne-am luat bagajele şi am pornit cu trenul, noaptea, către Madras unde aveam să petrecem câteva zile în mijlocul fraţilor şi surorilor de la ‘Jehovah Shammah’. A fost bine că am călătorit cu clasa a treia, ca de obicei de altfel, pentru că destui părinţi avuţi de la Hebron  călătoreau în acelaţi tren cu tinerele lor progenituri! Se aflau la clasele I şi II, aşa că i-am dat uitării mai mult sau mai puţin, până ce trenul s-a oprit, dimineaţa următoare, în Gara Centrală Madras. Acolo, pe peronul înţesat de oameni, ne aştepta o mare surpriză. Cam 80 sau 100 de fraţi şi surori din Madras ne aşteptau cu nerăbdare, cântând cântările Tamil, mult îndrăgite de ei, pentru a ne ura un călduros ‘Bun venit’ creştin. Şi îndeosebi o făceau pentru surioara lor cea nouă din Australia! Aproape că ne-au smuls din tren, cu bagaje cu tot, au îngenuncheat pe peron, avându-ne în mijloc. I-au mulţumit Domnului pentru călătoria noastră şi pentru minunata părtăşie ce urma s-o avem împreună. Eu unul eram destul de familiarizat cu gesturi de acest fel şi am luat parte cu toată inima. Însă Joyce nu mai îngenunchease niciodată pe un peron de gară; mai ales în mijlocul unei astfel de mulţimi, să nu mai zic de părinţii bine îmbrăcaţi cu copiii lor care stăteau pe margine şi se uitau la noi fără puţin amuzament! Aceasta a fost intrarea memorabilă a lui Joyce în ‘familia’ din Madras!

Aproape imediat am plecat la ‘Jehovah Shammah’, unde, din nou, mulţi ne-au aşteptat în hol pentru un timp de laudă şi mulţumire, cu toţi aşezaţi pe podea şi bătând din palme cu bucurie pentru a da un ritm voios cântărilor. În comparaţie cu călătoria lungă şi lipsită de somn ce o avusesem, aceste sărbătoriri erau prea scurte. Ulterior am mers cu toţi în spate pentru a lua cel dintâi mic dejun indian, împreună; meniuri gustoase precum ‘dosais’ cu sos, sau, ‘iddalies’ cu sos,  şi de asemenea un ou prăjit pentru surioara din Australia care-l găsea mai gustos şi mai accesibil. Bine-nţeles că stăteam toţi pe podeaua acoperită de rogojini; o ‘intrare’ veselă în ‘viaţa de familie’ de la ‘Jehovah Shammah’! Probabil că totul i s-a părut nou, dar s-a descurcat şi a căpătat trecere în faţa lor. Mulţi i-au dat lui Joyce mici bileţele cu promisiuni biblice, printre ele aflându-se şi o ‘capodoperă’ a unui frate tare zelos, din India de Nord, sosit de curând în mijlocul nostru. Fapt pe care nu l-ar fi îndrăznit nici un frate din Sud, el a scris cu mare grijă versetul din Genesa 24: 60 « Sora noastră, să ajungi mama a mii de zeci de mii, şi sămânţa ta să stăpânească cetăţile vrăjmaşilor tăi ». Toţi aceştia într-o singură familie!

Privind înapoi, cu aproape 60 de ani în urmă, nu putem spune decât că această căsătorie a fost ‘de fabricaţie cerească’, iar prietenii care au privit-o au spus acelaşi lucru. Nu-i nevoie să spunem că Domnului Îi dăm toată lauda.  Într-adevăr ce bine este să poţi spune despre orice lucru ceea ce a spus Laban vizavi de căsătoria sorei sale Rebeca: « Lucrul acesta vine de la Domnul » (Gen. 24:50).

Şi am mai putea adăuga cuvântul înţeleptului Gamaliel: « Dacă aceasta …este de la oameni, nu se va împlini, dar dacă este de la Dumnezeu, nu vă veţi putea împotrivi » (Fapte 5:38,39). Şi Gamaliel vorbea aici de apariţia unei alte mirese, Biserica Domnului nostru Isus Cristos!

Şi noi vom fi veşnic recunoscători Domnului pentru că putem spune despre căsătoria noastră: ‘Şi lucrul acesta vine de la Domnul Oştirilor; minunat este planul Lui şi mare este înţelepciunea Lui’ (Isaia 28:29). Şi suntem adânc umiliţi la gândul harului Său măreţ dat nouă!

Din motive bine întemeiate, ştiute numai de Domnul, căsătoria noastră n-a dat naştere unei familii, dar şi aceasta am încredinţat în mâinile Sale. A fost un element de surpriză pentru toţi, dar niciodată n-am simţit c-am avea motiv de supărare din această cauză sau chiar să punem întrebări. Cu adevărat am văzut că Dumnezeu a avut motive întemeiate, căci El plănuise pentru noi ceea ce am numit ‘o viaţă de ţigan’, călătorind constant dintr-un loc în altul, dintr-o ţară în alta, pentru a duce mesajul Său şi a-I încuraja poporul. Să mai spunem că, de nenumărate ori, am fost primiţi cu dragoste şi ne-am integrat ca musafiri în familii creştine din întreaga lume; am putut să ne bucurăm de copiii altor oameni, copii care au fost crescuţi şi educaţi pe cheltuiala altora! Din nou, « cât de nepătrunsă este înţelepciunea Sa, iar căile Sale depăşesc orice pricepere! » Privind înapoi la acei ani, nu putem spune decât că Dumnezeu, în harul Său fără pereche, Şi-a împlinit din nou promisiunea făcută lui Avraam şi seminţiei lui (Gal. 3:7-9). El ne-a binecuvântat cu adevărat şi chiar ne-a făcut o binecuvântare şi, ni se spune, multe familii de pe tot pământul au fost binecuvântate (Gen. 12:2,3). Toată lauda şi gloria Domnului!

Ceea ce am scris până acum, fără-ndoială redă imaginea completă a unei poveşti de dragoste, a cărui început a fost în Londra şi respectiv Australia, şi care se termină, aşa cum am arătat, pe versanţii acoperiţi de arbuştii de ceai de pe Dealurile Nilgiri din sudul Indiei. ‘Nilgiri’ din întâmplare înseamnă ‘Munţi albaştri’ (Nil = albastru; Giri = munţi), numiţi aşa datorită culorii albastru închis ce o capătă când soarele reflectă cerul asupra lor, îndeosebi dimineaţa devreme. Cu siguranţă au fost ‘Munţi albaştri’ pentru noi; cât despre întâlnirea noastră solemnă şi sacră, ea va rămâne pentru totdeauna în amintirea noastră! Domnul fie lăudat!

De fapt, totul a constituit o pregătire pentru o poveste mai profundă şi mai completă care a ţinut mai bine de jumătate de secol; şi care în nici un caz nu s-a terminat!

N-am să mai relatez cum a continuat această poveste de dragoste, tot parcursul ei, mai degrabă vreau să spun câte ceva despre începuturi la care nu ne-am aşteptat, iar la sfârşit să descriu puţin situaţia din prezent.

Cât despre acele începuturi ciudate, cred că veţi fi pe atât de surprinşi pe cât am fost noi atunci să aflăm că ne vom stabili nu în India, ci în Japonia, într-o tabără de război, ca prizonieri! Daţi-ne voie să explicăm!

Japonia aşa cum ştim, a intrat în al Doilea Război Mondial pe 8 decembrie 1941 şi au iniţiat un asalt înfricoşător asupra Pearl Harbour. Asta s-a întâmplat cam la o săptămână de la nunta noastră în India, şi Joyce şi cu mine ne aflam în drum către Singapore, şi apoi Australia. Am plecat cu vaporul din portul Madras pe 6 decembrie, fără să ne gândim vreun pic la implicarea Japoniei în război. Cu câteva săptămâni în urmă Dumnezeu ne vorbise foarte clar să mergem în Australia şi ne dăduse un semn extraordinar despre faptul că acesta era drumul Lui pentru noi. Însă, nici în vis nu ne-am închipuit ce altceva mai avea în plan Dumnezeu pentru noi! Chiar şi atunci când radioul din camera navală ne-a adus la cunoştinţa ştirea despre Pearl Harbour, nu ne-am temut căci ştiam că ne aflam în voia lui Dumnezeu  şi credeam că El deja ‘a poruncit îngerilor Săi să ne păzească în căile noastre’ (vezi Ps. 91:11, 12).

Pentru a scurta o foarte lungă povestire, să spun că am ajuns în Australia în siguranţă şi am avut marea bucurie de a fi primit cu căldură în familia noilor mele rude Queensland şi de a mă bucura de o părtăşie preţioasă. A trebuit să aşteptăm, mai mult decât am fi crezut, după călătoria înapoi în India, dar în cele din urmă Domnul a deschis o cale pentru noi, din nou vorbindu-ne clar din Cuvânt. Versetul pe care Joyce l-a primit a fost o mare încurajare pentru noi: « Pe Tine ne sprijinim şi în Numele Tău mergem » (2 Cr. 14:11).Evenimentele care au urmat sunt relatate într-o altă carte [Un raport scris în Australia, octombrie 1945 (Nota editorului)], aşa că n-am să le descriu din nou aici. Pe scurt, am fost capturaţi de o navă de război germană, undeva între Fremantle şi Colombo pe 12 mai 1942 şi duşi în Japonia, unde am stat 3½ ani într-o tabără de război  Pow, în Fukushima.

Nu mulţi pot spune că au avut o lună de miere atât de lungă, având cheltuielile suportate în întregime de guvernul japonez, dar aşa au stat lucrurile în cazul nostru! Însă, ceea ce aş dori să subliniez în cartea de faţă este ca acei ani au fost parte din planul slăvit al lui Dumnezeu pentru a da o nouă dimensiune şi o mai mare profunzime relaţiei noastre şi devotamentului reciproc. Şi asta în ciuda faptului că, pentru cea mai mare parte a timpului, am fost separaţi prin uşi de fier şi nu ni se permitea să ne întâlnim decât cinci minute cu ocazia zilelor de naştere şi, mai târziu, cu ocazia aniversărilor căsătoriei; o ‘lună de miere’ cu adevărat neobişnuită! Întotdeauna am crezut că datorită faptului că lucrurile s-au petrecut aşa, dragostea noastră a crescut şi ceva a fost ‘pus în noi’, ceva ce altfel n-am fi cunoscut. Nu ne-am îndoit niciodată că totul a fost planul desăvârşit al lui Dumnezeu. Cu siguranţă, cu siguranţă, « căile Domnului sunt drepte » (Osea 14:9).

Aşa cum am mai spus, povestea acelor ani a fost spusă mai pe larg în altă parte, deci aici ne vom limita la menţionarea a câtorva incidente care au legătură cu subiectul nostru, şi anume povestea inimilor noastre, şi modul minunat în care Dumnezeu ne-a desăvârşit relaţia.

Întorcându-ne pentru o clipă la momentul capturării noastre pe mare, de către nemţi, Dumnezeu ştie cât de mult am admirat-o pe Joyce pentru calmul interior de care a dat dovadă în timpul atacului. Chiar când alicele cădeau peste tot în jurul nostru, iar noi am fost mânaţi cu toţi către coridorul din josul scărilor, n-a arătat nici un fel de teamă, pur şi simplu m-a ţinut de mână şi m-a încurajat! Ea a fost printre cei dintâi care a coborât pe scara de frânghie în barca de salvare foarte avariată şi chiar a zâmbit veselă pe măsură ce ne îndreptam către nava de război germană. Mi-aduc aminte cum am urcat amândoi pasarela către ofiţerii germani care ne aşteptau şi cum am simţit un fier roşu în inimă când am fost separaţi, bărbaţii într-o parte şi femeile în alta; femeile au fost duse în cazărmile lor, noi în ale noastre; şi doar cu hainele de pe noi.

Următoarele patru zile le-am petrecut sub puntea vaporului în carcere separate şi total neigienizate, închise cu uşi de fier până la tavan, fără nici un pic de lumină naturală.

Dar, chiar şi acolo, Dumnezeu a avut pentru noi o lumină spirituală, şi în special pentru surori. Biblia lui Joyce s-a deschis ‘din greşeală’, la Psalmul 9 şi ea a citit: « Domnul este scăparea celui asuprit, scăpare la vreme de necaz » (vers. 9). Apoi a văzut o bucată de hârtie căzută din Biblia unei prietene misionare de lângă ea. Ridicând-o, ea citi:

« El a ales această cărare pentru tine,
   Nu şansa slabă sau soarta neîndurătoare
   Ţi-a pus picioarele pe ea, ci dragostea, dragostea Lui.
   El a ştiut că drumul e aspru şi pustiu,
   A ştiut că inima adesea se va înmuia de teamă
   Dar blând, El îţi şopteşte: Copile,
   Această cale e cea mai bună pentru tine. »

Cred că vă daţi seama câtă bucurie au adus aceste cuvinte în inimile noastre, puţin mai târziu, când Joyce a putut să ni le împărtăşească. ‘Slujba ei în închisoare’începuse şi din nou, noi am fost cei binecuvântaţi şi încurajaţi!

Nu după mult timp, femeilor li s-a permis să se întoarcă pe vasul capturat pentru a-şi lua câteva lucruri personale, folosind din nou bărcile de cauciuc şi scările din frânghie. Şi acesta s-a dovedit a fi un episod remarcabil, dar bucuria cea mare a fost a mea, căci Joyce a putut să-mi recupereze frumoasa Biblie cu margini largi pe care o lăsasem în cabină. Majoritatea marginilor erau deja acoperite de gânduri şi remarci pe care Domnul mi le dăduse mai înainte, şi astfel am putut să le rostesc în faţa celor cu care am vieţuit împreună atâta vreme în Japonia, îndeosebi celor recent întorşi la Domnul şi pentru care acestea au devenit o sursă inestimabilă de hrană spirituală. Dar din nou, aceasta s-a întâmplat datorită scumpei mele Joyce!

După ce am fost luaţi prizonieri, am petrecut şapte săptămâni pline de aventuri pe mare cu nemţii, înainte de a fi predaţi autorităţilor japoneze în Yokohama Harbour (Adăpostul Yokohama). Apoi desigur, au urmat acei ani memorabili, 3½, în Japonia. Nu dorim să spunem întreaga poveste, ci doar acele incidente selectate anume pentru a rămâne în cadrul temei alese. Fierul înroşit în foc este folosit pentru sudură şi exact acest procedeu îl avea în vedere atunci Dumnezeu atunci cu noi!

Fukushima este o arie montană aflată cam la 200 de mile la nord de Tokio, şi noi am fost duşi acolo cu trenul, sub supraveghere. Am fost ‘găzduiţi’ într-o mănăstire goală romano-catolică. Femeile într-o aripă a mănăstirii, bărbaţii în alta, separaţi aşa cum am spus de uşi de fier, dar cel puţin eram sub acelaşi acoperiş! De asemenea, locurile de-afară, unde puteam face puţină mişcare, erau separate, dar asta se întâmpla atunci când doreau autorităţile şi dacă ne purtam bine!

Datorită împrejurimilor muntoase, Fukushima era un loc extrem de călduros vara şi extrem de rece iarna; vânturile care spulberau zăpada au agravat astmul lui Joyce. Însă Domnul a fost plin de har faţă de noi şi în această privinţă şi ne-a arătat suveranitatea Sa. Odată ce atacurile lui Joyce au devenit  severe, comandantul bazei militare, total neobişnuit, i-a făcut rost de un vas micuţ ce se punea peste cărbuni, cu rolul de a extrage aerul rece din micuţa nişă din perete ce-i fusese dată ca locuinţă de ceva timp, nişă folosită înainte ca depozit de produse  medicale! Joyce era singura persoană care se bucura de aerul mai cald, dar majoritatea femeilor şi copiilor aveau acces la cănile de apă fierbinte care se încălzea constant în acel vas aşezat pe cărbuni, şi erau mai mult decât recunoscători!

Cu privire la copii, aceştia erau o mare bucurie pentru Joyce atunci când se simţea în stare să petreacă cu ei cam o oră pe zi, ţinându-le lecţii şcolare. Mai mult, li s-a permis să aibe Şcoala Duminicală o dată pe săptămână. Este o mare mângâiere când ne gândim că primele cântece pe care le-au învăţat aceşti micuţi – în majoritate chinezi şi malayezieni – au fost îndrăgitele cântece CSSM, învăţate în Japonia şi cântate în engleză! Cântecul lor era adesea auzit în aripa bărbaţilor şi multe inimi erau înveselite şi ridicate! Dumnezeu are, cu siguranţă, multe căi de răspândire a Evangheliei Sale! Revenind pentru o clipă la ‘nişa’ lui Joyce, putem povesti o întâmplare deosebită din care se vede îndurarea suverană a lui Dumnezeu. Cei care cunosc adevărata Japonie vor înţelege faptul că în această bază militară nu erau paturi; doar tradiţionalele ‘tatamis’ care acopereau în întregime podeaua. Erau saltele de paie groase de 45 mm şi dimensiuni de 185/155 cm. Fiecărui internat i se dădea un ‘spaţiu talami’, şi acesta reprezenta patul nostru! Nu m-am îndoit niciodată de faptul că în alocarea acestor spaţii exista suveranitatea plină de har a lui Dumnezeu. Să încerc să explic.

Casa în care am fost repartizaţi avea formă de L; bărbaţii ocupau braţul mai lung, iar femeile pe cel mai scurt, având desigur un unghi de 90 grade între ele. De asemenea, existau nişte ferestre mici pe fiecare braţ şi la fiecare din cele două etaje ale lor; ele ne-au făcut posibile întrevederi scurte unul cu celălalt în momente atent organizate. Dar, desigur, doar capul şi umerii se puteau vedea, căci nici un spaţiu de pe podea nu era vizibil. Trebuie să menţionez că, datorită problemelor severe cauzate de astm, Joyce n-a putut să se ridice de pe talami timp de săptămâni şi, la sfârşit, chiar luni, şi dacă i s-ar fi dat oricare alt spaţiu decât mica ei nişă, mi-ar fi fost imposibil s-o văd în toată acea lungă perioadă. Însă putea să deschidă o mică uşă, să se uite pe o fereastră din apropiere şi să mă vadă aşteptând în spatele unui geam de la baie pe jumătate ridicat, gata să comunic! Acel spaţiu era singurul de pe podea ce se vedea din aripa noastră.

Folosesc cuvântul ‘a comunica’ pentru că am putut dezvolta propria versiune de limbaj surdo-mut, limbaj pe care cei mai mulţi dintre copii îl învaţă la şcoală, să nu mai spun de numeroasele semne personale ce le-am născocit pentru a transmite informaţii de tot felul. Toate acestea necesitau ca paznicii noştri credincioşi să fie pe poziţii, tuşind ca să ne avertizeze când gardienii japonezi se apropiau! În acest fel am putut să aflu despre Joyce, cum se simţea şi cum se descurca! Am putut chiar să ne împărtăşim ceea ce Domnul ne dădea în timpul nostru de linişte cu El şi orice gând proaspăt ce ne răzbătea din Cuvântul lui Dumnezeu. Credeţi sau nu, am avut parte acolo de studii biblice adesea iluminate!

Îmi aduc aminte că i-am spus lui Joyce, prin această metodă, că speram să începem un mic serviciu de frângere a pâinii în rândul bărbaţilor convertiţi. Pâinea nu era o problemă căci puteam folosi o parte din raţia zilnică, dar cum să facem rost de vin? Am rugat-o să se roage. Răspunsul a venit, mi-a spus că într-unul din bagajele ei se afla un borcan destul de mare cu dulceaţă de struguri, ce-i fusese dat de mama ei la plecare către India! Ni l-a trimis ulterior şi problema a fost rezolvată. Am diluat dulceaţa cu apă şi astfel ne-a ţinut câteva luni, eram sigur că Domnul înţelegea. Când borcanul s-a terminat am început să primim pachete de la Crucea Roşie, în care am găsit, printre altele, câteva conserve cu dulceaţă de struguri, aceeaşi compoziţie! Mii de mulţumiri Domnului nostru înălţat!

Am spus mai devreme despre iernile extrem de reci din Fukushima şi o amintire deosebit de preţioasă îmi revine. Port la piept o batistuţă specială pe care Joyce mi-a făcut-o în timpul uneia dintre cele mai lungi ierni. Salvase materialul dintr-o piesă de îmbrăcăminte purtată îndelungat şi, cu un fir de mătase albastră, a brodat câteva cuvinte minunate pe care mi le voi aduce aminte întotdeauna. Mi-a trimis batista drept cadou de ziua mea, însoţit de scuzele « departe de a fi o broderie perfectă », întrucât degetele ei erau « mai degrabă groase şi degerate », datorită gerului năpraznic. Cuvintele pe care le-a brodat atât de frumos, spuneau:

« Vei avea cuvinte; dar numai cu acest preţ:
   Trebuie să fii mai întâi ars;
   Ars cu cărbuni aprinşi într-un foc tainic,
   Pârjolit de focul încins şi de flăcările nimicitoare
   Ce-ţi pătrund fiinţa,
   Purtându-te departe de vechile plăceri.
   Altfel nu, nu printr-un preţ mai mic
   Sunt lucrate aceste cuvinte de foc ».   (vezi Isaia cap. 6)

Scumpa mea înţelegea clar că Dumnezeu avea un plan pozitiv prin calea pe care ne conducea. Într-adevăr era foc, dar el putea conduce la cuvinte de foc pentru Domnul, în zilele ce aveau să vină; oriunde ne-ar fi trimis El! Port încă la mine acea mică batistuţă şi ea nu încetează să constituie o provocare.

Încă un incident va fi suficient pentru a încheia această fază a poveştii noastre de dragoste.

S-a întâmplat în timpul ultimei noastre ierni în Japonia; înţelegeam că starea lui Joyce se deteriora. Mesajele care ajungeau la mine, de data aceasta strecurate pe sub uşa de fier, îmi dădeau de ştire că trebuie să mă pregătesc pentru veşti triste şi apăsătoare. Puterea lui Joyce părea în cele din urmă, s-o lase. Potrivit unei surori medicale mai în vârstă, o misionară care se îngrijea de ea – îi datorez mult acestei surori – inima lui Joyce era afectată şi sfârşitul putea fi aproape! Oficialii japonezi, anume, nu mi-au zis nimic de toată treaba, prin urmare depindeam complet de aceste comunicări secrete.

Mi-e greu să descriu sentimentele care m-au coleşit când am luat bileţelul mâzgălit şi Biblia şi am urcat în casa scărilor din pod, unde atât de des Îl întâlnisem pe Domnul şi, acolo I-am cerşit un cuvânt de mângâiere şi direcţionare. Cu greu îmi venea să cred că Tatăl avea s-o ia de lângă mine după atâtea promisiuni pline de har; deşi, trebuie să admit, căile Lui sunt uneori ciudate. Să fi fost aceasta ultima flamă arzătoare din focul curăţitor?  « O, Doamne, vorbeşte căci robul Tău ascultă »  (1 Sam. 3:10).

După ce m-am liniştit puţin, am deschis Biblia la capitolul pentru ziua respectivă, Proverbe 19, şi m-am rugat pentru o ureche şi o inimă deschise la Cuvântul Domnului. Am ajuns la versetul 23 şi acesta a fost Cuvântul Lui pentru inima mea. Cuvintele păreau să scânteieze înaintea ochilor mei pe măsură ce citeam: « Temerea de Domnul duce la viaţă şi cel care o are se va odihni satisfăcut, fără să fie vizitat de rău ».

Am înţeles că versetul făcea referinţă la cei care Îl slăveau şi Îl onorau pe Domnul cu adevărat, şi cuvintele m-au asigurat că o astfel de atitudine duce la viaţă într-o formă sau alta! Şi acest fapt a fost, fără-ndoială, o mare mângâiere pentru mine. Dar cuvintele care m-au atras îndeosebi au fost cuvintele finale ale versetului şi ele mi-au adus o lumină proaspătă şi noi provocări. Să observăm că versetul se încheie cu cuvintele: « fără să fie vizitat de rău » şi aceste cuvinte mi-au adus o înţelegere mai profundă. Am înţeles că cei care I se închină nu pot fi ajunşi din urmă de ceva ce este în esenţă şi la urma urmei, un lucru ‘rău’! Dimpotrivă, el se va dovedi că a fost un lucru bun; a adus cu el o măsură mai mare din binecuvântarea lui Dumnezeu.

Aplicând aceasta la situaţia în care mă aflam, pot spune că n-am citit versetul ca pe o promisiune că Joyce va ieşi cu bine din boală şi va fi vindecată. Mai degrabă a fost o asigurare că, chiar dacă Domnul avea să mi-o ia, eu voi putea să mă odihnesc având siguranţa că acesta nu era un lucru ‘rău’; cumva şi cândva avea să fie o binecuvântare. Cu alte cuvinte, era o încercare a credinţei mele. Aş vrea, aş putea să cred chiar dacă…? În acel moment am înţeles că, adânc în duhul meu, singurul răspuns pe care-l puteam da era: ‘Doamne, cred chiar şi acest lucru; ajută necredinţei mele’. Sunt sigur că Cuvântul Însuşi a creat o nouă încredere adâncă în inima-mi slabă şi tremurândă, şi am putut spune: ‘Da, Doamne, chiar dacă tu o iei, nu va fi un lucru ‘rău’. La sfârşit va fi binecuvântare’. Însă am îndrăznit să adaug: ‘Dacă aceasta ar fi după voia Ta, ai putea adăuga o măsură de îndurare şi ai putea să mi-o dai înapoi pe scumpa mea? Voia Ta desăvârşită să se facă!’ Nu după mult timp, am coborât acele ‘trepte sacre’, fericit şi având credinţa că, orice ar urma, « căile Domnului sunt drepte » (Osea 14:9).

Iartă-mă, iubite cititor, dacă am petrecut prea mult timp descriind această experienţă personală, dar cred că versetul discutat şi principiul pe care-l implică este foarte important, şi poate fi de ajutor pentru mulţi, aşa cum a fost şi continuă să fie pentru mine! Da, cu adevărat o măsură îndesată din îndurarea divină!

Acum pot să mărturisesc spre slava Lui că ultimele săptămâni ale acelei ierni au fost dintre cele mai bune pentru Joyce! A putut să se ridice şi chiar să slujească nevoilor tot mai mari din jurul ei. Cu siguranţă, « El a făcut toate lucrurile bune » (Marcu 7:37). Laudă Numelui Său!

Înainte de a încheia această parte a povestirii noastre, cred că ar trebui să spun puţin mai mult despre acele scrisori de dragoste ce ni le trimiteam şi care regulat erau strecurate pe sub uşă. Mă întreb oare ce s-a întâmplat astăzi cu aceste scrisori de dragoste, par atât de demodate? Au fost înăbuşite complet de computere, fax-uri, e-mail-uri şi telefoane mobile, etcetera? Dacă aşa stau lucrurile, atunci este o mare pierdere!

Motivul pentru care am dat înapoi de la menţionarea scrisorilor noastre este că, în cea mai mare parte, erau scrise pe hârtie igienică de proastă calitate şi de dimensiuni extrem de egoiste, pe care ne-o procurau japonezii; scrisul era întotdeauna microscopic. În acest fel făceam economie la hârtie şi de asemenea, gardienilor le era imposibil să le citească, dacă din greşeală le-ar fi căzut una în mână! Aş spune că, aproape de sfârşitul perioadei de captivitate, când pachetele de la Crucea Roşie au început să apară, tipul anterior de ‘papetărie’ a fost înlocuit cu hârtia ce învelea pachetele de ţigări. Desigur, acestea proveneau din America şi erau de o calitate net superioară; în plus, purtau parfumul atât de ispititor pentru unii!

Trebuie să mai adaug că Joyce şi-a păstrat impresionanta colecţie de scrisori într-o pernă de fulgi pe care putea să-şi odihnească nu numai capul, dar şi ochii! Prin harul Domnului, a putut să ia cu ea această pernă şi conţinutul ei când a părăsit Japonia şi ulterior am putut să extragem dintre fulgi comorile ascunse! Din păcate, scrisorilor îndoite şi firave le-au cam ‘zburat fulgii’ şi cu greu au putut fi separate de puful de pe ele. Am renunţat pentru o vreme la culegerea lor, dar într-o bună zi vom reîncepe; sau să n-o facem? Poate că acele capodopere creionate ar trebui să fie rezervate arhivelor lui Dumnezeu şi poate n-ar trebui să mai fie examinate iar şi iar de ochi omeneşti! Fără-ndoială, ciudate comori pentru tezaurul ceresc; hârtie igienică japoneză şi pachete de ţigări americane marca ‘Camel’ sau ‘Philip Morris’; toate acoperite de mistere microscopice şi toate legate împreună cu panglici albastre!

Iertaţi cu amabilitate această francă destăinuire a evenimentelor, dar am făcut-o pe o notă umoristică şi în interesul adevărului!

Prin harul Domnului am fost eliberaţi în cele din urmă din captivitatea japoneză, eliberare care în ea însăşi este o poveste aparte. Dar ţinta povestirii noastre este relaţia noastră şi nu eliberarea, aşa  că trebuie să rezist tentaţiei de a divaga de la subiect; şi mai cu seamă trebuie să renunţ la detalii! Nici unul dintre noi nu va uita vreodată bunătatea uimitoare a Domnului faţă de noi. Cu adevărat, captivitatea noastră a luat un alt curs şi, am crezut că visăm! Ne aducem aminte de:

–  Proviziile de hrană paraşutate în tabăra noastră din gigantul ‘Super- Fortresses’ al Forţelor Aeriene Americane.
–  Primirea veselă ce ne-au făcut-o soldaţii americani (Gi’s) atât de prietenoşi, când ‘trenul eliberării’ noastre a ajuns pe coasta de est a oraşului Sendai.
–  Bărcile care ne-au dus la vasul spitalicesc USA. Acolo am fost deparazitaţi şi îmbrăcaţi în uniforme americane, fiind gata să ne întoarcem în ţara natală.
– Timpul petrecut pe vasul Australian Destroyer (Distrugătorul australian) care naviga de-a lungul coastei de est pentru a se întâlni cu marele Allied Armada (Flota aliată) ancorată acolo. Marea navă ‘USS Missouri’ se afla acolo şi, bine-nţeles, generalul McArthur în compania celor de la bord. Cred că micul nostru Distrugător s-a îmbujorat la faţă când şi-a croit drum tremurând pe lângă o aşa somitate!
–  După formalităţile de la « Baza de recepţie POW » aflată pe cheiul portuar, am fost îmbarcaţi în cele din urmă pe un portavion britanic cu destinaţia Sydney, via Manus Island, loc din care am putut trimite multe telegrame!
–  După 15 zile la bordul portavionului am ajuns în Portul Sydney, fiind primiţi cu steguleţe fluturânde; ni s-a spus că eram prima serie dintre captivii POW aşteptaţi să sosească!
–  Să nu uit de cele 50 £ primite (Free Voucher) pentru a ne putea cumpăra haine mai normale, de la firma ‘David Jones’! Eram din nou acasă!
–  În cele din urmă, desigur, călătoria cu Expresul Kyogle către Brisbane, ca pe vremuri, şi cele câteva zile minunate petrecute din nou cu familia lui Joyce.

Trebuie să spun că ni se oferiseră bilete de întoarcere în Anglia, incluzând un mic popas în Bombay en route, însă data pornirii nu era încă stabilită. Asta, bine-nţeles, că ne-a convenit de minune, am decis să acceptăm oferta, având speranţa şi rugându-ne să ajungem cât mai repede în India, la scurt timp după Anglia. Câtă grijă a purtat Domnul în toate aceste lucruri! Întorcându-ne la subiectul povestirii noastre, ce minunat ne-a fost înmulţită fericirea ce s-a revărsat asupra legăturii noastre, ‘pluteam pe nori’. Bucuria ne-a fost şi mai mare când, în cele din urmă, am ajuns împreună în Anglia şi când Joyce, pentru prima dată, mi-a întâlnit familia care ne aştepta. Apoi, nu după mult timp, a avut loc minunata reuniune cu biserica mea iubită din Honor Oak. Rugăciunile lor loiale au fost responsabile de multe din miracolele-învierii ce le-am descris deja. Mai mult, au primit-o pe Joyce cu dragoste şi au introdus-o în viaţa bisericii. Nu am fost surprins s-o văd ‘făcându-şi intrarea’ atât de uşor şi de natural; mi-a spus că, într-un final, a găsit genul de biserică-părtăşie după care inima ei tânjise dintotdeauna! Cu câtă foame a devorat Cuvântul împărtăşit, rugăciunile, laudele şi închinarea plină de reverenţă şi solemnă înaintea Dumnezeului Mântuitor şi Păzitor. Din nou, îmi aduc aminte de:

« Frumuseţe pretutindeni, pe pământ, în cer, în apă,
Dar mai frumos decât toate acestea, este Isus Cristos pentru mine. »                               Aleluia!

Ne-am dat toate silinţele să relatăm pe cât de scurt cu putinţă povestea neobişnuită – recunosc – ai anilor noştri de început împreună, dar acum trebuie să facem un mare salt peste următorii 50 de ani! Când am plecat din Japonia, amândoi aveam în jur la treizeci de ani, floarea vârstei cum se spune, dar ce era mai bun se afla încă înaintea noastră! Nu intenţionăm să intrăm în detalii vizavi de acea jumătate de secol, căci vreau să ne lăsăm destul spaţiu pentru a vorbi despre anii din prezent când, ei bine, am trecut de 80 de ani! Prin urmare, un scurt rezumat va fi suficient.

Întreaga perioadă poate fi rezumată probabil cel mai bine  într-o expresie ce am folosit-o mai devreme, şi anume ‘viaţa de ţigan’, căci aşa s-a dovedit a fi. Pentru mai mult de cincizeci de ani, sarcina noastră a fost să călătorim dintr-un loc în altul, şi dintr-o ţară în alta, împărtăşind Cuvântul lui Dumnezeu şi în acelaşi timp, căutând să-L cunoaştem pe Domnul noi înşine. (Ev. 8:11; Fil. 3:8-10). Nu de mai mică valoare a fost această perioadă, mai lungă, în care să ne cunoaştem unul pe altul şi să experimentăm minunile care au urmat în viaţa noastră împreună; fericita noastră căsătorie de ‘fabricaţie cerească’. A fost o jumătate de secol de umblare împreună mână în mână, încercând să exprimăm în afară recunoştinţa faţă de Domnul. În îndurarea Sa, aceasta ne-a dus în ‘locuri înalte’, chiar în această lume, dar şi în depresiuni care ne-au readus aminte de începuturile noastre umile.

Uneori ne vine să râdem când ne gândim la extremele pe care le-am trăit vizavi de acomodarea în diverse locuri, etc. Mergând din loc în loc cu slujba noastră, adesea am fost găzduiţi în unele dintre cele mai frumoase case din zona rurală a Angliei; am fost primiţi cu căldură ca membrii ai familiei şi ne-am bucurat din plin de tot confortul oferit. Alteori am fost cazaţi în hotele somptuoase din Orientul Mijlociu. De cealaltă parte a ecuaţiei, cu aceeaşi mulţumire în inimă, am fost găzduiţi cu multă dragoste în case cu o singură cameră, la fraţi şi surori scumpi din India, Pakistan şi Filipine. În unele cazuri, o pătură atârnată constituia singurul paravan dintre noi şi restul familiei. În ceea ce priveşte spălatul – ‘abluţiunile’- adesea trebuia s-o facem la lăsarea întunericului, undeva în spatele grădinii printre vegetale evlavioase. Dar, pentru a fi totul bine, ‘o figură întunecată’ anticipa mişcările noastre şi ne oferea la fiecare o găleată cu apă fierbinte; încălzirea şi pregătirea apei nu ştiu cum se făceau, dar cu siguranţă dădeau întregului exerciţiu o notă de plăcere! Nu la mult timp după, soarele avea să răsară şi noi aveam să ne alăturăm familiei pentru cele mai bune mic-dejunuri, meniuri indiene precum: chappatis, iddalies sau dossais, toate cu sosuri proprii. Care dintre cele două extreme a fost mai bună e greu de spus, cred că am opta pentru cea din urmă, deşi mă tem că alegerea lui Joyce ar fi diferită. Ce privilegiaţi am fost să gustăm din ambele lumi. Este un fapt cert că Dumnezeu a ales săracii acestei lumi care sunt, fără-ndoială, bogaţi în credinţă (Iacov 2:5) şi moştenitori ai unei Împărăţii care a fost promisă celor care-L iubesc. Acesta cred că este secretul universal. Chiar şi aşa, am văzut că, în strategia Sa în ansamblu, Dumnezeu Şi-a pus mâna peste unii care sunt bogaţi atât pământeşte, material, cât şi în credinţă! Ei nu privesc propriile bunuri ca fiind ale lor, ci mai degrabă ca pe-o încredere pe care Dumnezeu le-a acordat-o, ştiind că ei vor împărţi aceste bunuri cu întreaga familie născută de sus, cât şi cu oamenii săraci şi în nevoie din această lume. După cum ştim, cea mai mare parte a aurului se găseşte în locuri adânci, ascunse, pe când pepita, la niveluri superioare, mai la suprafaţă. Joyce şi cu mine am putut să învăţăm o parte din lecţii în ‘sălile de clasă’ din şcoala lui Dumnezeu, toate acestea servind la o apropiere şi mai mare între noi.

Asta-i doar o trecere în revistă a jumătăţii de secol de care am pomenit. Din nou, nu vom spune mai multe, ci ne vom concentra atenţia asupra temei specifice cărţii, povestea inimilor unui cuplu misionar. Însă cred că cele cinci decade pline de acţiune au contribuit cu binecuvântarea şi ajutorul ce le-au adus în multe feluri. Ne ‘ţineam de mână’ şi ne adânceam tot mai mult în cunoaşterea celuilalt şi, credem noi, în cunoaşterea Celui care ne-a condus tot drumul.

În spaţiul care ne-a mai rămas, vom încerca să vă redăm situaţia din prezent care, după părerea noastră, se dovedeşte a fi cea mai productivă dintre toate, îndeosebi în ceea ce priveşte profunzimea părtăşiei ce-o avem împreună. Poate că pentru unii sună ca un anticlimax, dar noi credem că exact opusul are loc. Domnul să ne ajute să putem împărtăşi toate lucrurile aşa cum trebuie.

Această parte a poveştii noastre s-ar putea spune că a început în primele luni ale anului 1993 când Joyce şi cu mine călătoream şi slujeam în diferite părţi ale Europei. Domnul ne-a binecuvântat din belşug şi cu mult har. Tot mai mulţi se rugau pentru noi; am fost purtaţi cu ‘trenul’ Său de biruinţă (2 Cor. 2:14, trad .engl. Conybeare) şi în fiecare loc în care ajungeam sărbătoream biruinţa Lui. N-am anticipat nici o problemă; eram fericiţi să fim captivii Săi.

Străbătusem Anglia şi ne aflam acum pentru câteva zile la sora mea, în Somerset; anticipam ziua de naştere a lui Joyce, 7 aprilie. Cu această ocazie, am detectat ceva ‘puţin ciudat’ în mişcările lui Joyce şi în comportamentul ei. Pentru a scurta o lungă poveste, aceste semne s-au dovedit a fi semnele timpurii ale bolii Alzheimer, deşi la acea vreme nu se încadra clar în tabloul bolii. Semnele mici, dar evidente, apăreau treptat şi foarte încet, prin urmare nu le-am prea luat în calcul, ci ne-am văzut de treabă. Timp de ani de zile, Joyce cunoscuse necazurile provocate de astm, dar acum o altă greutate îi era pusă pe umeri; oare nu avea şi ceva din boala Parkinson?

În mod minunat ne-am putut continua circuitul destul de normal, dar cu şederi mai scurte în India şi Filipine, şi doar cei care ne erau foarte apropiaţi sau care aveau un ochi format, au văzut o diferenţă la Joyce. Pentru toţi ceilalţi era aceeaşi ‘soră Joyce’, fericită în Domnul ca întotdeauna şi, slavă Lui, răspândindu-L pe Cristos. Probabil că nu era deloc conştientă de micile diferenţe apărute. Dar cei care ‘luaseră cunoştinţă’ ne-au asigurat de rugăciunile lor, iar noi ne-am continuat drumul în Australia.

Poate că unii vor fi surprinşi să afle că principalul efect pe care l-a avut boala lui Joyce asupra mea, a fost acela să descopăr o nouă măsură de dragoste şi devotament faţă de scumpa mea. E greu de exprimat, dar se părea că dezvolt noi capacităţi de dragoste şi grijă, sau să spunem, noi sfere se deschideau în lăuntrul meu; înotam cumva într-o mare mai largă şi mai adâncă! Vă rog, reţineţi că aceasta este o relatare reală şi efectivă a relaţiei profunde ce-o simţeam în lăuntrul meu şi aş vrea să spun cât mai mult posibil despre acest mister. Nevoia nouă şi evidentă a lui Joyce îmi trezea cumva interiorul la ceva ce nu mai cunoscusem înainte niciodată. Şi cred că Joyce putea să simtă acest lucru, şi de asemenea, cunoştea o lărgire similară a inimii ei!

Întorcându-ne în Australia din Manila am putut, prin harul Domnului, să ne stabilim într-o casă confortabilă, nu departe de locurile de baştină ale lui Joyce, unde parte din membrii familiei ei îşi aveau reşedinţa; acest fapt a dus la un contact regulat cu familia, cu cei pe care ea îi iubea. Lucrând toţi, împreună, am putut să facem faţă ajutorului în plus de care avea nevoie Joyce, şi cu toţi am făcut-o cu bucurie. Eu unul chiar am putut să preiau în parte slujirea cu Cuvântul în biserica locală; am putut să ne primim prietenii pentru a sta cu noi, adesea zile în şir. Joyce a fost întotdeauna o gazdă plină de căldură şi destoinică.

Aş vrea să mai adaug că am putut să facem totul în strânsă legătură cu părtăşia din biserica aflată în vecinătate, şi am redescoperit ce binecuvântare este familia reală, biserica. În timp ce domeniile îngrijirii şi preocupării ne aparţineau în totalitate (Gal. 6:5), erau şi domenii ce puteau şi trebuiau să fie împărtăşite (Gal. 6:2) sub Cel care este Tatăl nostru, al tuturor. Ce bine este să locuiască fraţii în unitate (Ps. 133)!

A venit şi timpul când am fost bucuroşi să primim ajutorul unor oameni de la ‘Mâncarea pe roţi’ şi mai târziu de la ‘Asociaţia surorilor medicale’, gata să ne ajute în puncte esenţiale. Adesea simţeam că toţi erau îngerii lui Dumnezeu « trimişi pentru a sluji celor care vor moşteni mântuirea » (Ev. 1:14). Situaţia era nouă pentru noi, dar am avut siguranţa interioară, preţioasă, că Dumnezeu ne conducea cu dragoste, în felul Său înţelept, şi am ajuns să însemnăm tot mai mult unul pentru altul. Cât de minunat lucrează Dumnezeu!

Toate acestea îmi readuc aminte de ceva ce am scris mai devreme, e vorba de perioada şederii ultime în Anglia, la care am făcut deja referinţă. De fapt, este vorba de seara dinaintea zilei de naştere a lui Joyce când împlinea optzeci de ani. Din anumite motive, n-am putut să-i ofer un cadou. Astfel, mi-a venit gândul că poate aş putea să-i scriu un mic poem şi să i-l ofer în loc de cadou! În nici un caz nu sunt poet, dar în câteva minute cuvintele următoare au curs de la sine, şi cu siguranţă au exprimat ce aveam în inimă:

Astăzi este aniversarea ei a optzeci de ani.
O, ce să fac, ce să gândesc sau să spun?
Ce dar i-aş putea oferi
Pentru a-i arăta dragostea mea în această zi?

Cuvintele frumoase nu pot reda povestea,
Nici faptele secretul dezvălui,
Nici un dar nu poate arăta misterul,
Nici o nestemată vina-mi plăti.

Darul meu trebuie-a fi mai mult decât un cadou,
Mai mult decât un lucru material,
Mai mult decât un simbol vizibil,
Da, mai mult decât acel inel vechi de aur.

Deci, îi voi da întreg viitorul meu.
Şi, ţinând-o de mâna caldă şi firavă,
Vom privi răsăritul,
Vom aştepta ţara lui Emanuel.

Dumnezeu ştie ce ne aşteaptă mâine,
Cunoaşte drumul ce-l avem de parcurs.
Vieţile ne vor fi una în scopul Său
În Cristos suntem înviaţi dintre morţi.

Viaţa noastră-i ascunsă-n Isus
Duhul Său se odihneşte adânc în noi.
Mulţumim, Doamne, pentru-a 80a aniversare
Un an nou cu Dumnezeu vom începe.

Daţi-mi voie să adaug că prezentarea apologetică a fost făcută a doua zi dimineaţa, pe 7 aprilie 1993, şi cred că Joyce s-a bucurat de aceste versuri simple mai mult decât de cutia de ciocolată care a venit mai târziu!

Revenind acum la ultima relatare, vorbeam despre stabilirea noastră în Australia şi despre ajutorul venit din toate părţile; nu putem spune decât că Domnul a continuat să fie atât de bun cu noi. Ni s-a spus că internarea într-un azil de bătrâni era foarte greu de obţinut, exista deja o listă lungă cu cei care aşteptau un astfel de loc, iar pentru noi era şi mai dificil pentru că doream două locuri în acelaşi timp. Dar, ni s-a spus c-ar fi o posibilitate. Trebuia însă să dăm răspunsul rapid şi să ne mutăm în maxim trei zile! Am făcut de cunoscut acest lucru rudelor lui Joyce şi, de asemenea, am cerut bătrânilor bisericii să se roage şi să ne sfătuiască. Toate răspunsurile au fost pozitive, prin urmare, pe 5 octombrie 1995, am încuiat casa mobilată din Capalaba şi ne-am mutat în ‘Salvin Park’, care este şi în prezent casa noastră. La scurt timp, am scris o scrisoare circulară multor prieteni îngrijoraţi, explicându-le situaţia şi    cerându-le să ne poarte în rugăciuni mai departe. I-am informat despre faptul că aveam acum propria camera în acest azil, ceea ce însemna că puteam petrece timp împreună, şi de asemenea, puteam lua masa cu Joyce în camera de zi a aziliului. Am mai spus: ‘A însemnat să ne adaptăm la un stil de viaţă instituţionalizat, dar Domnul ne-a ajutat. Suntem înconjuraţi de foarte multe suflete în nevoie şi se pare că acesta devine noul nostru câmp de misiune. Căutăm să « semănăm lângă toate apele » (Isa. 32:20), rezidenţi, vizitatori, personalul aziliului, şi Domnul ne ajută. Ne folosim din plin de camerele publice şi de asemenea de terenurile frumoase, şi credem că Domnul Îşi va da binecuvântarea’.

Aceasta, aş putea spune, continuă să fie imaginea de ansamblu a situaţiei noastre din prezent. Suntem aici deja de cinci ani şi n-am regretat nici o clipă. Cât despre Joyce, a fost magnifică; planul meu acum este să spun mai mult despre ‘creşterea împreună’ interioară, care a constituit subiectul acestor pagini, şi care continuă să fie povestea noastră.

Am spus mai devreme, când discutam despre prima recunoaştere a bolii Alzheimer avansate, că primul efect real ce l-a avut asupra mea a fost acela de a descoperi în mine ‘o nouă măsură de dragoste şi devotament faţă de scumpa mea’. De fapt, am spus: ‘M-am trezit înotând într-o mare mai largă şi mai adâncă’. Au trecut şapte ani de-acum, şi aceasta continuă să  fie povestea noastră. Şi aici, în Salvin Park, ea ajunge la coacere, ceva ce nu poate fi exprimat în cuvinte.

Poate că se va înţelege mai bine ceea ce spun dacă voi cita, cuvânt cu cuvânt, o mărturie ce am împărtăşit-o cu tovarăşii de rugăciune acum patru ani. Dacă veţi avea răbdare, cred că veţi prinde ideea. Iată ce spune mărturia:

« Sunt deja câteva luni de când scumpa mea Joyce şi-a pierdut abilitatea de a vorbi normal, nu mai rosteşte decât propoziţii foarte scurte şi o face foarte rar. Totuşi, poate înţelege şi urmări toate detaliile când vorbeşti cu ea sau când i se povestesc sau i se citesc diverse istorisiri. Este un lucru dovedit şi suntem recunoscători.

Au mai fost şi câteva excepţii binevenite de la aceste neputinţe şi Îi mulţumim Domnului pentru ele. Doar cu câteva săptămâni în urmă cântam ‘amândoi’ cântece de laudă în cămăruţa noastră şi am simţit mai accentuat prezenţa Domnului alături de noi. Adânc în duhurile noastre ‘vedeam slava Lui’ şi inimile ni se bucurau. Cântam cântarea ‘Bunătatea, îndurarea mă vor însoţi necurmat în toate zilele vieţii mele’, şi am văzut cum Joyce se bucura de fiecare cuvânt, chiar dacă nici o vorbă nu-i ieşea de pe buze. Am început s-o mai cânt o dată şi atunci, spre bucuria mea, Joyce mi s-a alăturat. În ansamblu, ce am simţit a fost o Putere Deosebită, ea a început să cânte tare şi limpede frumoasele cuvinte ale cântării. Era pentru prima dată după luni de zile când auzeam această voce şi cred că îmi înţelegeţi bucuria deosebită ce m-a cuprins când Joyce a ajuns la ultimele cuvinte: “Şi voi locui în Casa Domnului pentru totdeauna şi voi cina la masa întinsă înaintea mea!” Vocea era puternică, clară şi melodia intact redată. Am simţit că a fost o mărturie inspirată şi care avea ungerea, dată în puterea lui Dumnezeu şi spre slava Lui.

Celălalt incident fericit s-a întâmplat în urmă cu două zile şi a fost întrucâtva, asemănător. Abia terminasem de citit porţiunea zilnică din Cuvânt şi acum ne bucuram amândoi de ‘secţiunea cântări’; doar o voce, a mea, însă două inimi şi două duhuri fericite. Cântarea, de data aceasta, se numea: ‘Sunt uimit de dragostea pe care mi-o oferă Isus, ameţit de harul pe care fără plată mi-l acordă…’. Ne bucuram îndeosebi de refrenul care suna astfel: ‘O, e minunat că El Se îngrijeşte de mine, atât de mult încât e gata să moară pentru mine, pentru mine; o, e minunat, minunat pentru mine’. Eu (noi) îl mai cântasem de la un cap la altul de câteva ori şi pot spune că bucuria era crescândă. Apoi, spre surpriza şi bucuria mea, pe când ajunsesem la ultimele cuvinte, dintr-o dată Joyce mi s-a alăturat. Avea un zâmbet larg, deosebit, şi îndreptându-şi umerii – aşa mi s-a părut – acesta-i singurul fel în care pot s-o descriu, a început să cânte cu vocea ei limpede ultimele cuvinte ale cântării: ‘O, e minunat, minunat pentru mine’.

Scriu aceste două experienţe pentru că, pentru mine, ele sunt neobişnuite şi remarcabile şi n-am să le uit niciodată. Aleluia! Într-adevăr, este un lucru minunat că El Se-ngrijeşte de mine într-atât încât să moară pentru mine. Da, este minunat, minunat pentru mine! Ar trebui să adaug că nu dorim să repetăm aceste experienţe. Dumnezeu ne-a oferit momente deosebite când a găsit El cu cale şi aceasta este adevărat cu privire la toate darurile Sale pline de har. Am fost foarte încurajaţi, dar vom continua să ne concentrăm atenţia asupra cunoaşterii Sale.
Aleluia! »

Aceste două episoade, spun cu mâna pe inimă, au fost parte din povestea noastră continuă de dragoste, şi de aceea am dorit să le împărtăşesc. Salvin Park a avut o mare contribuţie în adâncirea relaţiei noastre şi în apropierea unuia de celălalt.

Şi, dacă tot suntem la capitolul cântatului, cred că trebuie să spun că, în timpul şederii noastre aici ne-am trezit zi după zi cântând cu voce tare; am cântat mai mult ca oricând. Ne cunoaştem limitările din această sferă, dar bucuria din inimă era atât de mare încât nu puteam face altceva. Persoanele care ne vizitează privesc cu mare uimire această ‘ocupaţie’ în care ne găsim angrenaţi. Fie în camerele noastre, fie pe undeva prin grădină, cântatul în surdină ne-a fost principala ocupaţie. N-am făcut decât să urmăm  sfatul lui Iacov: « Este vreunul cu inima veselă? Să cânte cântări de laudă » (Iac. 5:13). Nu puteam face altceva! Cu adevărat, Dumnezeu Însuşi ne-a umplut gura de râs şi a pus pe limba noastră cântarea (Ps. 126:2). Spunem acestea spre slava Lui! Participarea lui Joyce de acum este minimă, dar inima ei încă mai cântă cu mine.

Aş putea să mai spun multe despre acest subiect, însă ezit pentru a nu crea o imagine supraextaziată. Dar, spre slava lui Dumnezeu, pot spune că bucuria noastră a rămas pentru mult timp la ‘punctul de fierbere’ şi cred că acesta este rezultatul firesc atunci când Îl lăsăm pe Dumnezeu să-Şi urmeze calea în căsătoria noastră şi în viaţa de căsnicie. Am fost conduşi către ‘bucuria de negrăit’! Şi mie îmi vine greu să cred, dar deja am umplut un carnet mărişor cu cântări proaspete ce mi-au venit în minte, neprevăzut, aproape în fiecare zi; cuvinte şi melodii, toate despre Cristos! Aş putea spune că El Însuşi a fost singura tema a cântărilor; venirea Lui pe pământ; viaţa şi moartea Lui; învierea şi slava Domnului, întoarcerea Sa certă! Duhul Sfânt ne-a făcut să fim fermecaţi de Cristos şi vă spun că bucuria de multe ori a părut de nesuportat! Dar cântatul este şi un alt mod de vestire a Evangheliei! Continuă şi când o plimbăm pe Joyce în scaunul ei luxos cu rotile de-a lungul coridoarelor. Am fost călăuziţi să le cântăm îndeosebi pe cele mai bine cunoscute, precum: « Pe un deal departe » şi « Spune-mi vechea, vechea poveste », etc, iar ‘prizonierii ne-au auzit’ (Fapte 16:25). Până acum, n-am primit obiecţii sau plângeri, deci ne aşteptăm ca ‘slujba’ să continue şi să atingă aceste multe inimi în nevoie. Vocea lui Joyce nu mai poate fi auzită acum, dar cu toţi ştiu că inima ei se uneşte cu a mea în aceasta. Cei care recent s-au ocupat de ea într-un fel sau altul, au ajuns s-o iubească şi au fost atinşi de pacea adâncă şi zâmbetul ei dezarmant, atât de liniştit! Persoane diferite ne-au spus acestea  şi nu puţini au adăugat faptul că şi-ar fi dorit ca şi relaţia lor cu partenerul de viaţă să fie ca a noastră! Dar, daţi-mi voie să spun iarăşi, totul se datorează harului şi îndurării lui Dumnezeu. El fie lăudat!

Fără-ndoială, Salvin Park a devenit noul nostru câmp de misiune; cu puţin timp în urmă am scris următoarele:

“ Doamne, este bine să fim
În Salvin Park, pentru Tine.
Vedem întristarea, simţim durerea,
În sufletele care nu mai au mult de trăit.
E bine să ne putem ruga,
Să putem să le împărtăşim povara zi de zi.
Să le spunem despre sângele scump
Care ne aduce pe noi păcătoşii, înapoi la Dumnezeu

Doamne, ţine-ne credincioşi zi de zi,
Ajută-ne să ne împlinim sarcina: să iubim.
Fie ca să fim exemple adevărate
De oameni vinovaţi, dar transformaţi de Tine.
Adu lumina în aceste suflete, uşurează suferinţa,
Cu puterea Ta mântuieşte şi binecuvintează.
Cântările să abunde. O, lasă-ne să vedem
Semnele puterii ce se află în Tine.

Noi vom continua ‘să aruncăm sămânţa’ pe toate aceste căi şi aşteptăm de la Domnul ca El să ‘crească numărul’.

Aceasta este povestea noastră de dragoste până în acest moment. Nu-i uşor să vorbeşti despre lucruri atât de personale, dar am nădejdea că aceste paragrafe vor fi o binecuvântare. Sunt convins că legătura de dragoste dintre mine şi Joyce a constituit o parte vitală a slujirii şi mărturiei ce ne-a fost încredinţată. De fapt, întotdeauna am crezut că există o putere şi o autoritate în plus, eliberate când doi slujitori ai Domnului merg şi lucrează împreună în unitatea inimii şi a duhului lucrată de Dumnezeu. Exista, cu certitudine, fundamente scripturale în acest sens.

Cred c-ar fi potrivit să concluzionăm povestea noastră cu un mic poem pe care Domnul mi l-a dat de curând. L-am scris doar pentru Joyce, dar mai târziu l-am citit câtorva prieteni apropiaţi ai lui Joyce. Acum pot să-l fac de cunoscut unui cerc mai larg; şi am încredere că cititorii vor păstra confidenţialitatea. Este despre Joyce, ‘Trandafirul meu minunat’ şi pe scurt îi înfăţişează biografia, din frageda copilărie până astăzi

Trandafirul meu minunat

Un fericit boboc de trandafir
Adiind în vânt,
Se juca cu surioarele sale
De pe-aceeaşi ramură.
Încântat de povestioarele Bibliei
Învăţate pe genunchii mamei,
Cânta cântecele Evangheliei,
O, ce armonie!

A crescut repede bobocul
Schimbările s-au văzut.
Linii de auriu şi purpuriu
S-au îngemănat pe fondul verde.
Învăţând lecţii necesare
S-a grăbit să asculte.
Adesea a excelat
Şi la muncă şi la joacă.

Apoi trandafirul a înflorit
Admirat a fost în fiecare zi.
Răspândea un parfum delicat,
Binevenit pretutindeni.
Ales ca slujitor al lui Dumnezeu
A fost trimis peste mări,
Vestind adevărul Evangheliei,
Câştigând biruinţa pe genunchi.

Îmbăiat de soare,
Împrospătat de rouă,
Isus cel înviat
Strălucea prin el.
A uitat de sine,
Pierdea ca să câştige,
Trăia pentru Mântuitorul
Se lauda cu crucea.

Lungă a fost povestea
Ce a străbătut deceniile,
Adesea a fost râs vesel
Adesea lacrimi îndurerate.
Toţi care mi-aţi cunoscut trandafirul
Ştiţi ce vreau să spun.
Niciodată n-a fost văzut
Un altul mai minunat.

Acum oamenii văd
Un trandafir ofilit, fără vlagă.
S-a dus, zic ei, frumuseţea,
Petalele-au căzut.
Dar o frumuseţe mai mare
Ochii spirituali întrezăresc,
Neputinţă plină de mulţumire,
Pace adâncă.

Din ce în ce mai minunat
Este al meu trandafir
Excelează în frumuseţe,
Chiar dacă-i doar interioară,
Nu s-a plâns vreodată,
Sacrificiul a fost desăvârşit.
Chiar petalele-i ofilite
Cad la picioarele lui Isus.

Curând va veni clipa
Când Mirele va sosi.
Cu blândeţe va tăia trandafirul
Şi-l va duce Acasă.
A Lui va fi acea frumuseţe,
Al Lui parfumul delicat.
A ei, Dragostea bogată
Şi grija ce i s-a purtat.

Aceia dintre voi care au citit de-acum întreaga poveste, puteţi completa spaţiile libere. Din nou spunem, nu ne acordăm nici un credit, « Domnul a făcut aceasta şi e minunat în ochii noştri » (Ps. 118:23).

Iată deci, povestea noastră, şi ea vede lumina tiparului însoţită fiind de rugăciunea ca ea să fie o binecuvântare; îndeosebi pentru ‘începători’! Repet, sunt sigur că generaţia de acum pierde ceva foarte frumos, ceva ce are tot dreptul să cunoască şi să guste. Probabil că, la urma urmei, ei sunt adevărata ‘generaţie pierdută’ şi ei au nevoie de rugăciunile noastre.

Vă aduceţi aminte, când am început să spun povestea, am zis că la sfârşit vă voi arăta ceea ce cred eu a fi secretul lui Dumnezeu, care stă la baza acestor lucruri. Îmi ţin promisiunea, aşa că ‘pregătiţi-vă carneţelul de notiţe, vă rog!’ Învăţătorul vostru are aproape 89 de ani şi vocea îi tremură acum; aşa că ascultaţi cu atenţie, vă rog, şi într-un duh de rugăciune!

Eu cred că versetul biblic aflat la baza acestui subiect se află la Genesa capitolul 2, versetul 22. (Este o referinţă uşor de reţinut, căci chiar cifrele, doi, doi, doi, par a spune ceva vizavi de subiectul ‘partenerului’ şi al ‘vieţii în doi’; un accident fericit!) Versetul urmează: « Şi din coasta pe care o luase din om, Domnul Dumnezeu a făcut o femeie, şi a adus-o la om »

Dacă Biblia din care citiţi are ad-notări marginale, veţi vedea că cuvântul ‘a făcut’, literal înseamnă ‘a zidit’. (Nota este bine justificată întrucât cuvântul din ebraică folosit aici de obicei nu este tradus aşa. De obicei are de-a face cu zidirea sau construcţia. Având aceasta în minte, putem afirma cu certitudine că Dumnezeu a zidit-o pe Eva şi apoi a adus-o la Adam. Acesta este modul rânduit de Dumnezeu; mai  întâi ‘zideşte’ (arată caracterul), şi apoi ‘aduce’. Şi El se află în spatele acestor lucruri! Este lucrarea Lui.

Ne-am aştepta, bine-nţeles, să găsim în acest verset câteva principii importante, căci este prima menţiune a căsătoriei în Biblie şi vorbeşte despre prima unire a mirelui şi miresei, ca fiinţe umane; şi Dumnezeu vrea ca să-I cunoaştem căile! Şi căsătoriile noastre trebuie să fie ‘lucrarea’ Sa (Efes. 2:10).

Important este că sunt implicate trei persoane: Ziditorul, mirele şi mireasa. Orice căsătorie care implică doar două persoane, din păcate se abate de la cale, puţin spus! Biblia începe cu: « La început Dumnezeu », şi aici avem un principiu ce se aplică în toate situaţiile: Dumnezeu trebuie inclus şi Dumnezeu trebuie să deţină supremaţia!

Cât de mult doreşte Dumnezeu să-Şi zidească miresele alese  şi apoi să le ‘aducă’! Aşa a făcut de exemplu cu Rebeca, pe când slujea plină de râvnă în casa lui Betuel şi scotea apă pentru cămilele fratelui său Laban şi pentru cei care aveau nevoie de serviciile ei! Ceva esenţial pentru Isaac a fost ‘zidit’ în caracterul ei şi Isaac a văzut acest lucru  şi a iubit-o pentru acest lucru! Şi, după ‘zidire’, a avut loc ‘aducerea’; în cazul ei, călătoria lungă pe cămile prin deşert, ascultându-l pe Eliezer, echivalentul Duhului Sfânt, care-i vorbea en route despre preaiubitul fiu al lui Avraam ( vezi Rom. 8:14; Ioan 16:14).

La fel a fost cu Rut, mireasa dintre neamuri a lui Boaz. În cazul ei, lucrarea de zidire a început în ţara ei, ţara Moabului, cu mult înainte să-i întâlnească pe acei refugiaţi din Betleem. Ce mult a costat-o această lucrare de zidire, a suferit trei pierderi mari: socrul, cumnatul şi în cele din urmă, soţul ei. Apoi a urmat călătoria spre Sion când a fost adusă în Betleem, la lanurile de orz ale bogatului Boaz. A fost adusă chiar în aria lui de treierat. Boaz a recunoscut repede ‘structura puternică’ care înainta şi Rut a devenit mireasa lui! Într-adevăr, într-adevăr, Dumnezeu zideşte şi aduce miresele Sale!

Dintotdeauna am crezut că Dumnezeu a zidit-o pe scumpa mea Joyce pentru mine, cu mult înainte s-o întâlnesc pe frumoasele Dealuri Nilgiri, din sudul Indiei. Chiar şi în copilărie, jucându-se cu surorile ei în acea ‘livadă de lângă mare’, Dumnezeu ‘Îl forma pe Cristos’ (Gal. 4:19) în scumpul Său copil. Şi cât de mult Îi mulţumesc lui Dumnezeu că, pe căile pe care vi le-am descris, El a adus-o la mine.

Prin urmare, sfatul meu pentru voi, tinerilor, este să-L lăsaţi pe Dumnezeu să zidească şi apoi să aducă. Atât de uşor putem greşi, dar Dumnezeu nu greşeşte niciodată. Aşa cum spune vechiul imn: « El ştie, El iubeşte, El Se-ngrijeşte; nimic nu poate umbri acest adevăr.
El dă tot ce-i mai bun celor care Îl lasă pe El să aleagă ».

Sau, după cum spune şi mai bine Cuvântul lui Dumnezeu: « Încrede-te în Domnul din toată inima ta şi nu te bizui pe înţelepciunea ta. Recunoaşte-L în toate căile tale şi El îţi va netezi cărările » (Prov. 3:5, 6).

Noi înşine, ca şi ‘cuplu’ am dovedit acum adevărul acestei promisiuni pentru aproape şaizeci de ani; şaizeci de ani minunaţi. Şi acum cântăm împreună (o voce, două inimi!) cuvintele lui Fanny Crosby:

Pe tot drumul Salvatorul mă conduce,
Ce întrebări să mai am?
Să mă îndoiesc de îndurarea Lui,
Care de-a lungul vieţii mi-a fost Ghid?
Pace cerească, mângâiere divină,
Prin credinţă în El găsesc,
Căci ştiu că orice mi s-ar întâmpla,
Isus face toate lucrurile bune.

Pe tot drumul Salvatorul mă conduce,
Mă înveseleşte pe fiecare cărăruie ce apuc,
Îmi dă har pentru fiecare încercare,
Mă hrăneşte cu pâinea vieţii.
Deşi paşii-mi grei se vor împiedica
Şi sufletu-mi de sete plin va fi
Ţâşnind din stânca dinaintea mea
Iată! Un izvor de apă voi zări.

Pe tot drumul Salvatorul mă conduce
O, plinătatea dragostei Sale!
Odihna desăvârşită îmi este promisă
În casa de Sus a Tatălui meu.
Când al meu duh acoperit, imortal
Îşi întinde aripile către tărâmul zilei
Acesta-mi va fi cântecul pentru totdeauna
Isus m-a condus tot drumul.

 « Din El, prin El şi pentru El sunt toate lucrurile:
A Lui să fie slava, în veci! Amin »  (Rom. 11:36)

 

APPENDIX
Benjamin E. Newcombe a pus acest fapt la temelia parabolei ce urmează. Pe dealurile din Kucheng, China, copacii cei mai valoroşi  sunt adesea marcaţi cu numele proprietarului. O modalitate obişnuită de a duce apa de sus, de la izvoarele din munte, jos în satele de la poale, o constituie canalele făcute din trunchiuri de bambus, puse cap la cap. Unii dintre aceşti bambuşi au patru sau cinci inches în diametru.

Un copac frumos se ridica măreţ în mijlocul tovarăşilor săi pe un povârniş deluros încântător, având trunchiul întunecos şi lucios, cu ramuri dese ce se unduiau blând în briza serii. Pe când îl admiram, el păru să spună: ‘Voi îmi admiraţi trunchiul înalt şi ramurile graţioase, dar în realitate n-am cu ce să mă mândresc. Tot ce am datorez îngrijirii iubitoare a Stăpânului meu. El m-a plantat aici, pe acest deal roditor, unde rădăcinile îmi ajung până la izvoare ascunse şi se adapă din apele lor dătătoare de viaţă, primesc hrană, frumuseţe şi tărie pentru întreaga mea fiinţă.

‘Vedeţi acei copaci de cealaltă parte, ce uscaţi sunt? Rădăcinile lor n-au ajuns la izvoarele vieţii. De când am dat de aceste ape ascunse n-am mai dus lipsă de nimic.

‘Vedeţi aceste caractere săpate în trunchiul meu? Priviţi de-aproape – ele sunt tăiate în mine. Procesul a fost dureros – m-am întrebat atunci de ce trebuie să sufăr – dar mâna Stăpânului a fost cea care a mânuit cuţitul. Când a terminat, cu o bucurie de nedescris am văzut că ceea ce îmi săpase în trunchi era chiar numele său. Atunci am ştiut, fără să mă mai îndoiesc, că el mă iubea şi mă găsea valoros şi dorea ca toată lumea să ştie că eu îi aparţineam. Sunt mândru că am aşa un stăpân’.

Pe când vorbea el încă, ne-am uitat în jur şi iată! Stăpânul Însuşi stătea acolo. Se uita cu dragoste la copacul său. În mână ţinea un topor ascuţit.

‘Am nevoie de tine’, spuse el. ‘Vrei să te predai în mâna mea?’

‘Stăpâne’, răspunse copacul, ‘Sunt al tău în întregime – cum aş putea să-ţi fiu de folos?’

‘Am nevoie de tine să duci apa cea vie într-un pământ uscat, pârjolit, fără apă’.

‘Dar, Stăpâne, cum să fac acest lucru? Eu pot sta în izvoarele vii, să mă îmbib de aceste ape pentru propria mea hrană. Pot să-mi întind braţele spre cer şi să beau din ploile atât de binefăcătoare, să cresc puternic şi frumos, şi să  mă bucur că puterea şi frumuseţea sunt de la tine. Pot spune tuturor ce bun stăpân eşti. Dar cum aş putea să dau apa altora?  Nu pot bea decât cât am nevoie pentru mine. Ce să dau altora?’

Vocea stăpânului deveni foarte blândă şi răspunse: ‘Te pot folosi dacă tu vrei aceasta. Te voi tăia şi-ţi voi îndepărta ramurile, lăsându-te gol şi sărac. Apoi te voi duce din acest loc, din casa ta fericită, departe în munţi unde nu există decât iarbă şi tufe încâlcite de mărăcini şi buruieni. Da, voi mai folosi cuţitul dureros căci toate obstacolele din inima ta trebuie date la o parte unul câte unul, până ce va ajunge un canal liber care să ducă în vale apa cea vie.

‘Vei muri; da, vei muri, dar apa vieţii va curge liberă prin tine.     Într-adevăr, frumuseţea îţi va dispărea. Nimeni nu se va mai uita la tine, nu-ţi va mai admira prospeţimea şi graţia, însă mulţi se vor apleca şi vor bea din şuvoiul de apă vie care va ajunge la ei datorită ţie. La tine nu se vor gândi, dar oare nu-l vor binecuvânta pe Stăpânul tău care le-a adus apa? Eşti gata pentru acest lucru, eşti gata să mori?’ Mi-am ţinut răsuflarea ca să aud răspunsul.

‘Stăpânul meu, tot ce am şi tot ce sunt vine de la Tine. Dacă ai nevoie de mine, atunci de bunăvoie îmi dau viaţa pentru tine. Dacă numai prin mine poţi să duci apa vie celorlalţi, mă predau ţie.

‘Ia-mă şi foloseşte-mă aşa cum vrei, Stăpâne’. Şi faţa Stăpânului deveni şi mai blândă. Luă toporul ascuţit şi prin lovituri repetate doborâ frumosul copac la pământ. Acesta nu se răzvrăti, ci la fiecare lovitură primită el se predă, spunând încet: ‘Stăpâne, cum vrei tu’. Dar Stăpânul continuă să ţină securea în mână şi să lovească tulpina cu putere până ce gloria copacului, coroana minunată de ramuri dese, se pierdu pentru totdeauna.

Acum, cu adevărat, era gol şi sărac – dar lumina plină de dragoste de pe faţa Stăpânului crescu în intensitate pe când luă ce mai rămăsese din copac pe umerii Săi şi-l duse departe – foarte departe, în munţi.

Ajungând într-un loc singuratic şi trist, Stăpânul se opri şi din nou mâna sa apucă o unealtă înfiorătoare la privit, cu lama ascutiţă, şi de data aceasta o înfipse direct în inima copacului – căci el dorea un canal pentru apele sale vii şi doar printr-o inimă de copac zdrobită apele puteau trece nestingherite spre ţinutul însetat.

Şi totuşi, copacul nu se împotrivi, el şopti cu o inimă frântă ‘Stăpâne, facă-se voia ta’.

Astfel că Stăpânul, cu inima plină de dragoste şi cu faţa radiind o milă iubitoare, reluă loviturile şi nu-l cruţă, – oţelul cu marginea ascuţită îşi făcu treaba până ce orice obstacol fu dat la o parte, iar inima copacului lăsată deschisă de la un capăt la altul.

Apoi din nou îl ridică şi cu blândeţe îl duse la locul unde un izvor de apă vie, limpede ca cristalul, gângurea voios. Acolo îl puse jos – cu un capăt în apele vindecătoare. Şi şuvoiul de apă intră în copac, chiar prin inima acestuia, îl parcurse de la un capăt la altul, de-a lungul  rănilor adânci – un curent blând care curgea de-acum zgomotos, în el, prin el şi din el, fără-ncetare. Şi Stăpânul zâmbi satisfăcut.

Stăpânul s-a dus din nou să caute alţi copaci. Unii s-au dat înapoi, s-au temut de durere, dar alţii i s-au dăruit în totalitate, spunând: ‘Stăpâne, avem încredere în tine. Fă cu noi ce doreşti!’

Atunci, el i-a dus unul câte unul, pe acelaşi drum dureros şi i-a aşezat jos, cap la cap; şi pe măsură ce fiecare copac îşi ocupa poziţia, şuvoiul plin de viaţă pătrundea în el, proaspăt şi curat din izvor; străbătând inimile lor rănite, şuvoiul devenea tot mai lung până ce, în final, ajunse la nişte copilaşi care, însetaţi fiind, s-au plecat şi au băut, şi s-au grăbit să ducă vestea bună şi altora: ‘Apa a ajuns în cele din urmă – lunga, lunga foamete s-a terminat; veniţi şi beţi’. Şi ei au venit şi au băut şi s-au înviorat. Iar Stăpânul a văzut şi inima lui  s-a bucurat.

Apoi Stăpânul s-a întors la copacul său şi plin de dragoste îl întrebă: ‘Regreţi singurătatea şi suferinţa? A fost preţul prea scump – preţul pentru a da lumii apa vieţii?’ Şi copacul răspunse: ‘Stăpânul meu, nu; şi o mie de vieţi  de-aş fi avut, cu bucurie ţi le-aş fi dat pe toate, numai să am parte – aşa cum am astăzi – de fericirea de a te fi făcut fericit’.