C.R. Golsworthy 

« A rânduit dintre ei doisprezece, ca să-i aibe cu Sine şi să-i trimită să propovăduiască »  (Marcu 3:14)

Aş vrea să fac o introducere la ceea ce urmează să spun legat de acest verset, menţionând o experienţă ce am avut-o la scurt timp de la sosirea mea în India. Deşi a avut loc cu aproape 60 de ani în urmă, n-am putut s-o uit niciodată căci şi-a lăsat o amprentă vie asupra mea.

La acea vreme am avut marele privilegiu de a-l însoţi pe fratele Bakht Singh într-una din campaniile sale în orasul Karachi, pe atunci aparţinând de India. Timp de câteva săptămâni am luat parte împreună la serviciile de dimineaţa şi seara în frumoasa şi marea biserică anglicană şi, în ciuda situaţiei dificile, ungerea lui Dumnezeu era evidentă peste fratele nostru. Apoi, într-o dimineaţă, fratele mi-a spus : ‘Să mergem să ne rugăm împreună la malul mării’. Am fost de acord imediat şi am plecat. Fratele Bakht Singh părea să cunoască zona foarte bine căci m-a dus direct pe o fâşie nisipoasă a plajei  ce nu părea a fi cunoscută de alţii ; am îngenuncheat pe nisip. Era sezonul rece în Karachi şi căldura nisipului era binevenită şi recomfortantă. Apoi fratele Bakht Singh a început să se roage, uneori în engleză, alteori în urdu, limba maternă. Am putut simţi cu adevărat povara lui despre nevoia după Dumnezeu a întregii zone ; se ruga ca Lumina lui Dumnezeu să pătrundă, plină de milă. De asemenea, pe măsură ce Duhul Sfânt îi atingea inima îşi aducea aminte pe nume de toţi cei care îi ceruseră să se roage pentru nevoile lor personale. Mijlocirile sale erau uneori intercalate de pauze, şi aveam sentimentul că fratele, cumva, ‘aştepta de la Dumnezeu’ şi asculta răspunsurile Lui.

Am avut privilegiul de a sta îngenunchiat împreună cu fratele toată acea zi ; din când în când mă rugam eu, încercând să exprim ceea ce aveam pe inimă. A fost, într-adevăr,  o zi pe care n-am s-o uit niciodată, şi cei care-l cunosc pe fratele nostru ştiu că acesta era ‘felul lui de viaţă’. Oricare ar fi fost tensiunile de la servici, el dorea mai presus de orice, să fie cu Domnul şi Mântuitorul său. N-am să pot descrie niciodată ‘strălucirea’ şi ‘slava’ care păreau să ne copleşească când îngenuncheam în nisip. Am ştiut personal că fusesem adus lângă Dumnezeu, şi că « noi locuiam cu Împăratul cel înviat şi lucram pentru El » (1 Cr. 4:23). Având acestea în minte, să ne întoarcem acum la versetul nostru din Evanghelia lui Marcu. Este clar specificat că Domnul a rânduit pe cei doisprezece ucenici pentru ca, în primul şi în primul rând, ei să fie cu El, şi abia apoi ‘să meargă şi să propovăduiască’. Oare nu rezultă din aceasta faptul că timpul petrecut cu Domnul trebuie întotdeauna asociat cu slujba pentru El ? Într-adevăr, se poate trage această concluzie : timpul petrecut cu Domnul determină gradul de succes în slujba ce ni s-a încredinţat. În orice caz, este clar că atunci când Domnul ‘rânduieşte’, în primul rând are în vedere această părtăşie. El vrea ca slujitorii Săi să fie lângă El şi să rămână lângă El. Chiar dacă nu putem duplica experienţele altora (şi niciodată n-ar trebui să încercăm acest lucru), ‘o părtăşie reală cu Domnul’ trebuie întotdeauna privită ca cea dintâi prioritate. Dacă ne punem inima la aceasta, Dumnezeu cu siguranţă se va ocupa de detalii. ‘Propovăduirea’ este cel mai bine realizată de aceia care sunt prieteni intimi cu Cristos, şi la fel stau lucrurile cu orice fel de slujire. Aşa cum ştim cu toţii, prietenii apropiaţi întotdeauna adoră să petreacă cât mai mult timp unul în compania celuilalt !

Ceea ce am spus până acum este probabil doar o chemare de a ne aşeza în ordine priorităţile. Ce mulţi suntem plini de entuziasm când e vorba să ‘mergem‘ şi să ‘propovăduim’ şi totuşi, cunoaştem aşa de puţin despre timpul petrecut cu Domnul Însuşi. Merită să menţionăm că aceiaşi doisprezece din Marcu 3 :14 au declarat colegilor lor mai târziu (şi vă rog, observaţi ordinea) : ‘Ne vom dărui pe noi înşine

1).  Rugăciunii şi

2). Propovăduirii Cuvântului’ (Fapte 6:4). Şi-au învăţat lecţia bine. Priorităţile lor au rămas intacte.

Ne amintim cum Pavel a făcut referire la slujire ca fiind răspândirea ‘miresmei lui Cristos’ (2 Cor. 2:14, 15). În ceea ce ne priveşte, suntem convinşi că mireasma trebuie turnată mai întâi peste noi, ‘în spatele perdelei’. Doar atunci va putea fi răspândită ‘în afara perdelei’. Poate că cea mai mare nevoie a bisericii în zilele noastre este aceea de a lua seama la chemarea din Evrei 10:22 şi de a se apropia de Dumnezeu. Doar atunci vom putea fi pregătiţi să ţinem fără şovăire la ‘mărturisirea credinţei noastre’ (vers. 23).

Aş vrea să încheiem acum menţionând câteva cuvinte ale unei surori în Cristos, care încă ne este necunoscută.  După nume se pare că sora era din India, având un mediu de provenienţă pur hindus. Numele ei este Ellen Lakshmi Goren, a scris o cântare minunată pe care adesea o cântăm în strângerile noastre. În cântare ea vorbeşte despre bucuriile de nespus pe care le trăieşte atunci când petrece timp în ‘Prezenţa secretă a lui Dumnezeu’. Relatează bucurie după bucurie, apoi concluzionează spunând cititorilor săi că şi ei pot cunoaşte ‘bucuriile acelui fericit loc de întâlnire’. Îi asigură că, ori de câte ori vor pleca de la o astfel de întâlnire  vor purta pe feţele lor ‘imaginea strălucită a Învăţătorului lor’.

Cuvintele cântării sunt :

Vrei să porţi dulceaţa secretului Domnului ?
Mergi şi ascunde-te la umbra Lui ; aceasta îţi va fi răsplata ;
Şi ori de câte ori vei părăsi liniştea acestui fericit loc de întâlnire
Vei purta imaginea strălucită a Învăţătorului pe faţa ta.

Fie ca Domnul să ne înveţe tot ce înseamnă ‘viaţa de dincolo de perdea’. Domnul Însuşi tânjeşte după apropierea noastră de El, şi această apropiere va da culoare sarcinii ce ne-a fost încredinţată în mijlocul oamenilor. Trebuie să vedem că, dacă suntem ‘rânduiţi’, suntem pentru a fi mai întâi de toate cu El. Toate celelalte privilegii vor urma să apară. Ca şi olarii din 1Cronici  4:23 şi noi trebuie să « locuim cu Împăratul şi să lucrăm pentru El » .